: "Dialogul social în România = dialogul surzilor" (Cui îi pasă de drepturile lucrătorilor în România?) Apropiatul final al mandatului actualei guvernări şi mai ales avalanşa crizelor socio-economice care îngrijorează opinia publică, ne obligă să acordăm un plus de atenţie problemelor circumscrise politicilor sociale. Ar fi aproape de prisos să reamintesc faptul că, încă de la instalare, în decembrie 2004, guvernului i-a lipsit un proiect viabil, adaptat la nevoile societăţii româneşti sau vreo strategie de gestionare a relaţiilor sociale. O tristă dovadă în acest sens este furnizată şi de actualele mişcări de protest ale salariaţilor. Nu există domeniu de activitate care să fi rămas neafectat de tensiuni sociale, iar acestea au atins cote fără precedent, în ultimii doi ani. Obiectul nemulţumirilor nu constă, aşa cum se întâmplă în majoritatea statelor europene, doar în incongruenţele intervenite între organizaţiile sindicale şi patronate (vezi cazurile "Dacia" şi "Mittal Steel"), ci şi în incapacitatea administraţiei publice de a genera politici sociale coerente şi o justă repartiţie a costurilor şi beneficiilor între angajaţii serviciilor publice. O grevă generală a personalului medical a fost evitată in extremis şi în virtutea unor angajamente de a căror respectare avem motive să ne îndoim. Transporturile rutiere sunt periodic afectate de proteste ale lucrătorilor şi angajatorilor, datorate sistemului de taxe şi dezinteresului pentru starea infrastructurii. Căile ferate au fost paralizate de greve spontane şi organizate, afişând revendicări salariale. Funcţionarii administraţiei centrale şi locale au demarat şi ei conflicte de muncă, inclusiv greve de avertisment, pe fondul unor negocieri infructuoase cu Executivul. La finele săptămânii trecute s-au consumat alte două faze ale conflictului social care-i opune pe guvernanţi celor guvernaţi. În câteva oraşe ale ţării au avut loc proteste ale cadrelor didactice şi personalului administrativ, datorită unei decizii intempestive a Executivului. Dincolo de caracterul aproximativ al motivaţiei cu care acesta din urmă a venit în faţa publicului, trebuie subliniat caracterul arbitrar al unui astfel de act. Dimensiunea cronică a dezastrului social a fost atinsă, însă, sâmbătă, 12 aprilie a.c., când câteva mii de poliţişti din toată ţara au protestat în Capitală, reproşând indiferenţa Ministerului Internelor şi Reformei Administrative la cererile lor. Dacă însăşi categoria profesională instruită pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice, obiectiv mai conservatoare şi supusă normelor de disciplină, este constrânsă să recurgă la proteste de stradă, este clar că lucrurile au ieşit din limitele simplei incompetenţe, cu adaosul de toleranţă condamnabilă cu care suntem deprinşi să tratăm aşa ceva. Ne aflăm în faţa unui faliment al politicii sociale a conducătorilor de astăzi ai ţării, dat de faptul că guvernul nu s-a mulţumit să abandoneze cu totul dialogul social, dar a intrat aproape într-un război nedeclarat cu angajaţii de toate categoriile. Expresia abordărilor conflictuale este sesizabilă din însuşi discursul oficialităţilor. Cu prilejul fiecărei apariţii publice a demnitarilor, cetăţenii sunt avertizaţi, cu o fermitate demnă de o cauză mai bună, că ne aflăm într-o perioadă de austeritate, că "exigenţele europene" ne obligă să reducem cheltuielile publice, dar mai ales că Guvernul nu este dispus să facă pomeni electorale. Aceasta, în condiţiile în care, conform presei europene, guvernanţii României afişează o opulenţă fără perdea şi susţin că ei fac totul în această ţară. Ca depozitari ai încrederii alegătorilor, trebuie să reamintim şi domnului prim-ministru şi oricărui subaltern al acestuia, că nu guvernează o ţară de asistaţi sociali. Românii nu îşi doresc vocaţia de petiţionari, iar dacă azi se află cu miile în stradă înseamnă că se apropie scadenţa pentru sacrificiile care li s-au tot cerut, în ultimii ani. Aderarea la Uniunea Europeană a fost preliminată de acordul forţelor politice şi de negocierile duse de Guvern cu Comisia Europeană, dar succesul s-a datorat efortului de zi cu zi al fiecărui contribuabil şi angajat în parte, aceia care au suportat costurile unor reforme dificile şi au menţinut pacea şi stabilitatea socială. Aceştia consideră că au acum dreptul să revendice beneficiile anilor de creştere economică şi venituri echitabile rezultate din munca lor. Deşi dispunem de un organism consultativ specializat, Consiliul Economic şi Social, administraţia a preferat să tranşeze majoritatea conflictelor prin apelul la justiţie, în paralel cu campanii de intimidare a protestatarilor. Acolo unde nu a avut posibilitate, a finalizat negocieri generatoare de soluţii pe termen scurt. Dialogul social reprezintă o condiţie necesară de funcţionare a oricărei societăţi bazată pe strategii de dezvoltare şi echitate socială. Chiar şi în actualul context mondial, când sistemele de protecţie socială mai fac concesii nevoilor de dezvoltare şi competiţie, statul continuă să-şi exercite funcţia de arbitru între angajaţi şi patronate, între managerii prosperităţii şi creatorii săi direcţi. În calitate de membru al Uniunii Europene, România are nevoie de politici sociale care să contribuie la minimizarea diferenţelor de dezvoltare faţă de alte state ale UE, pentru ca cetăţenii ei să aibă acces la aceleaşi beneficii ca toţi ceilalţi cetăţeni europeni; are nevoie, de asemenea, de programe şi strategii concordante cu principiul de coeziune economică şi socială promovat la nivelul UE, instrumente necesare pentru a depăşi prăpastia între nivelul de dezvoltare românesc şi cel al vechilor state membre ale UE. Coeziunea cu restul regiunilor şi statelor europene se atinge, obligatoriu, şi prin atenţia, grija şi tratamentul corespunzător al forţei de muncă angajate pe piaţa naţională şi europeană. Nu poate fi concepută o dezvoltare sustenabilă în absenţa unei întoarceri oneste a beneficiilor către societatea care generează această dezvoltare. De acest fapt nu s-au convins doar reprezentanţii Comisiei Europene care au asamblat solidaritatea socială în cadrul programului cu care a primit învestitura, dar şi de reprezentanţii marilor corporaţii. În ceea ce-i priveşte pe partenerii sociali, nu este pentru prima oară când Comunitatea dovedeşte mai multă maturitate decât cei care au ajuns întâmplător să o conducă. Dacă examinăm cererile sindicatelor, observăm trecerea de la simplele solicitări pecuniare la abordări pe termen lung, vizând îmbunătăţirea condiţiilor de muncă sau corelarea retribuţiilor cu aportul la productivitate şi profit. De aceea, stimaţi colegi, afirmăm că România are nevoie, în primul rând, de voinţa politică necesară iniţierii unui dialog social real, care să ducă, în timp şi prin eforturi concertate ale părţilor implicate, la un trai decent, echitabil şi calitativ comparabil cu cel al cetăţenilor europeni din restul statelor UE. Stabilitatea socială se construieşte cu eforturi ale tuturor partenerilor pieţei. Dar dacă originalitatea cadrului nostru "democratic" acceptă o guvernare cu susţinerea explicită a 20% din voturile Parlamentului, este greu să li se ceară cetăţenilor României să accepte o putere clientelară care guvernează exclusiv în folosul unui grup restrâns de persoane.