: "Statul şi Biserica, în noul context democratic şi european" În urmă cu nu foarte mulţi ani, abordarea de către un om politic social-democrat a temei relaţiei dintre stat şi Biserică ar fi părut o blasfemie în ambele tabere. Ştim cu toţii că la sfârşitul secolului al XIX-lea social-democraţia românească a fost prima care a promovat în discursul public o abordare ştiinţifică a realităţii, a luptat împotriva superstiţiilor şi a bigotismului şi pentru separaţia dintre Biserică şi stat. Atunci, această politică era necesară spre a putea scoate satul românesc - care reprezenta cca 90% din populaţia ţării - din înapoiere, din mizeria provocată de absenţa unui sistem de igienă şi sănătate publică, şi spre a obliga, de asemenea, tânărul stat român să îşi asume misiunile care îi reveneau ca stat naţional modern, ce are obligaţia să le ofere cetăţenilor săi servicii sociale de calitate, în contul impozitelor pe care aceştia le plătesc. Poziţia de atunci a social-democraţiei româneşti era nu mai puţin una europeană: secolul al XIX-lea, în întregul său, a dus până la capăt proiectul iluminist de separare a statului de Biserică, proiect necesar în special în Occident, acolo unde Biserica exercita, în toate statele catolice, o puternică influenţă asupra politicului şi a treburilor publice, în general. Proiect din care a rezultat un proces nu o dată dureros, nu lipsit de violenţe şi de regretabile excese, pe care revoluţia comunistă din Rusia (1917) l-a şi transformat într-o adevărată persecuţie istorică a Bisericii, purtată de agenţii ateismului bolşevic. În România, procesul desprinderii Bisericii de stat a fost mai simplu şi mai lin, deşi nu lipsit de momente dureroase. În concepţia ortodoxă şi post-bizantină, statul nu s-a confundat niciodată cu biserica şi de-abia în modernitate am înregistrat un moment de excepţie, în care un înalt prelat (Patriarhul Miron Cristea) a exercitat, cu totul efemer, o funcţie politică. Între stat şi Biserică, legătura, în practica politică bizantină, este de symphonia: împreună - lucrare, sprijin reciproc, dar separare completă a planurilor de acţiune. Biserica şi statul s-au aflat câteodată în dezacord (ne reamintim conflictul dintre mitropolitul Antim Ivireanul şi domnitorul Constantin Brâncoveanu, din 1712), dar în general conduita conţinută de conceptul citat, de symphonia, a guvernat relaţiile armonioase dintre cele două instituţii. În vechea Românie, de asemenea, putem constata din istorie că Biserica a exercitat, pe perioade îndelungate de timp, funcţii sociale care astăzi sunt rezervate statului. Cel puţin învăţământul public şi sănătatea îşi au începuturile, în România, în iniţiative ale Bisericii, iar în momentele faste ale culturii române medievale, cele două instituţii au conlucrat exemplar în aceste două domenii. Tocmai pentru că în ţara noastră statul şi Biserica au colaborat fără a se confunda, consider că putem aborda mai relaxaţi chestiunea unei colaborări actuale, în materie socială, dintre instituţiile statului şi cele ale Bisericii. Nu se pune problema subordonării statului faţă de Biserică sau invers, nici cea a renunţării la laicitate ca element constituţional al statului român. Este vorba doar de găsirea unui cadru democratic, în care potenţialul de activitate socială al Bisericii să suplinească, la nevoie, deficienţele statului şi, de asemenea, în care resursele publice ale statului să se alăture celor private ale Bisericii, spre rezolvarea unor nevoi sociale care, altminteri, ar rămâne nerezolvate, în defavoarea "beneficiarului", care e cetăţeanul. Aş atrage atenţia şi asupra actualităţii, chiar urgenţei acestei dezbateri despre un nou parteneriat social stat-Biserică, decurgând nu numai din nevoia noastră, a social-democraţiei, de a răspunde prin idei şi proiecte noi aşteptărilor cetăţenilor şi electoratului nostru. Criza economică şi financiară a pus la grea încercare statele civilizate şi a făcut posibilă apariţia unui discurs foarte periculos, demolator, la adresa conceptului de stat social. În foarte multe ţări, şi mai ales în România, ieşirea din criză s-a făcut pe spinarea cetăţenilor, prin măsuri de austeritate care au diminuat şi chiar eliminat serii întregi de prestaţii sociale ale statului, fără ca în schimb cetăţenilor să le crească puterea de cumpărare. Statul a abdicat, pur şi simplu, de la o serie întreagă de misiuni, fără a pune nimic în loc. Iar acum noi, cei care nu credem că statul social este un concept depăşit, ba dimpotrivă, că reprezintă singurul răspuns corect la aşteptările oamenilor în criză, trebuie să reluăm aceste prestaţii sociale, în condiţiile în care instituţii întregi şi resurse specifice nu mai există. Chiar dacă în concepţia ortodoxă nu misiunea socială este misiunea principală a ecclesiei, Biserica (şi când spun asta, mă gândesc la toate cultele cu existenţă legală din România) este o enormă şi bine organizată structură, care poate fi de mare ajutor cetăţenilor, în domenii cum ar fi protecţia socială, sănătatea publică, educaţia şi cultura. Biserica are, de asemenea, un patrimoniu cultural pe care adesea nu numai că nu îl valorificăm, dar nici nu îl cunoaştem. Vă propun, prin urmare, să avem curajul de a închide capitolul tradiţionalei reticenţe a social-democraţiei faţă de Biserică şi să deschidem unul nou, în care statul, în parteneriat democratic cu biserica, să îşi îndeplinească menirea de a promova solidaritatea socială, de a ajuta grupurile sociale aflate în dificultate, de a-i face pe toţi românii să se simtă membri ai acestei societăţi şi cetăţeni ai statului. Nu se pune problema să renunţăm la principiile noastre democratice, nici să înlocuim ştiinţa economică şi sociologia cu ceaslovul şi psaltirea. Dar, în acelaşi timp, datoria faţă de cetăţeni ne impune să nu închidem nicio uşă, să nu ignorăm niciun partener democratic, spre a fi de folos societăţii şi a reface funcţiile statului social, distrus în bună măsură de o austeritate cleptocrată şi lipsită de viziune. Totodată, avem datoria de a recunoaşte că şi Biserica s-a schimbat, s-a modernizat şi şi-a luat în serios rolul de instituţie naţională. Şi nu mă refer numai la Biserica Ortodoxă Română, majoritară, ci şi la alte biserici, al căror mesaj social este perfect compatibil cu misiunea noastră şi cu nevoile societăţii româneşti. Este bine, este normal ca un stat sărac, devalizat de ani de zile şi cu mari nevoi la capitolul serviciilor sociale, să promoveze un parteneriat public-privat cu Biserica. Ar fi o dovadă de ipocrizie şi de dezinteres faţă de lipsurile în care se zbat încă foarte mulţi cetăţeni dacă promovând acest tip de parteneriat public-privat transparent cu ONG-uri ateiste, care contestă existenţa lui Dumnezeu, l-am refuza în schimb Bisericii. Iar iniţiativa trebuie să aparţină, cred eu, statului, deoarece dacă actualul sistem de proiecte pe care cultele legale din România le pot accesa ar fi suficient, nu ne-am mai afla aici să discutăm despre acest subiect. Trebuie să găsim în cadrul legal democratic european căile de a putea uni logistica bisericilor şi resursele financiare ale statului, de a transfera Bisericii unele servicii sociale pe care statul nu le poate exercita eficient şi de a colabora cu Biserica pentru a accesa împreună resurse pe plan european şi mondial, spre a aduce serviciile sociale din România la nivelul standardelor europene. Şi aş mai adăuga un subiect, ca o propunere de viitor. Discursul public neglijează tot mai mult, din păcate, funcţia socială a culturii. Biserica - iarăşi, în înţelesul de culte legal recunoscute în ţara noastră - are un patrimoniu cultural de excepţie, care poate fi introdus şi valorificat mai bine spre a promova valori cu funcţie socială ridicată: toleranţa, diversitatea, respectul reciproc, moralitatea. Valori care, e drept, nu suplinesc ajutoarele sociale concrete, dar îi dau cetăţeanului o altă stare de spirit şi o altă atitudine, deblocând resurse umane de mare preţ pentru rezolvarea problemelor sociale cu care ne confruntăm.