: Mulţumesc, domnule preşedinte. Declaraţia mea politică se intitulează: "Congresul mondial al rutenilor". În perioada 18-21 iunie 2015 s-a desfăşurat la Deva cea de-a XIII-a Reuniune a Congresului Mondial al Rutenilor şi cel de-al VII-lea Forum Mondial al Tineretului Rutean. Au participat delegaţi - câte 10 adulţi şi câte cinci tineri - ale organizaţiilor rutene din Cehia, Croaţia, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Statele Unite ale Americii, Canada, Ucraina şi Ungaria. Lucrările au determinat un dialog fructuos pentru continuarea şi dezvoltarea colaborării rutenilor de pretutindeni, în vederea afirmării identităţii rutene prin limbă, tradiţii, istorie şi cultură. Deschiderea lucrărilor a marcat mesajele autorităţilor centrale şi locale din ţara noastră: Preşedintele României - domnul Klaus Iohannis, Guvernul României - prim-ministrul Victor Ponta, Camera Deputaţilor - preşedintele Valeriu Zgonea, Grupul parlamentar al UDMR şi Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale, Prefectura judeţului Hunedoara, primăria şi consiliul local al municipiului Deva. A fost ales noul Consiliu Mondial al Rutenilor format din câte un reprezentant al organizaţiilor rutene din ţările mai sus menţionate la care se adaugă reprezentantul tineretului. Noul preşedinte este doctor Stepan Lavinec - rutean din Ungaria. Vicepreşedinţi: Iulius Firczak - rutean din România şi Milo Sajtos - rutean din Croaţia. Ivan Petreţchi, rutean din România este preşedintele Comisiei de revizie a Consiliului Mondial al Rutenilor. În comisiile de specialitate au fost aleşi: Cristina Botnariuc, preşedinte al Comisiei de învăţământ, şi Maria Saghin, preşedinte al Comisiei de cultură, ambele rutence din România. Svetlana Petreţchi, tot ruteancă din România, a fost aleasă preşedinte al Consiliului Mondial al Tineretului Rutean. În foaierul Teatrului de Artă din Deva am vernisat expoziţia de fotografii "UCRR - 15 ani de activitate - 2000-2015". Ansambluri folclorice rutene din Dărmăneşti - Suceava, Peregu Mare - Arad şi Bistra-Maramureş, dar şi din Croaţia, Slovacia şi Ucraina au prezentat un frumos spectacol cu cântece şi dansuri populare rutene. O menţiune specială pentru ansamblul folcloric al Colegiului Naţional Decebal din Deva care a prezentat cântece şi dansuri populare româneşti, iar la final a intonat "Cânt ruteneşte", Imnul Rutenilor din România. Sincere mulţumiri colectivului Teatrului de Artă Deva pentru tot sprijinul acordat. Noi, reprezentanţii Uniunii Culturale a Rutenilor din România, mulţumim celor care ne-au sprijinit în organizarea acestei manifestări, cu o menţiune specială pentru Inspectoratul şcolar al judeţului Hunedoara şi Colegiul Naţional "Sabin Drăgoi" Deva. Vă mulţumesc.

: Mulţumesc, domnule preşedinte. Sigur că o să subliniez şi eu importanţa acestui proiect de lege. Violenţa de orice fel trebuie combătută şi, cu atât mai mult, violenţa în familie. Dar vreau să subliniez, în primul rând pentru atenţia distinselor antevorbitoare, că violenţa în familie, fără nicio glumă, se manifestă nu doar împotriva femeilor, ci şi împotriva bărbaţilor, chiar dacă violenţa împotriva femeilor este majoritară covârşitor, dar asta este. Şi este o violenţă şi împotriva copiilor. Deci orice formă de violenţă trebuie combătută. Grupul minorităţilor naţionale va susţine acest proiect de lege. Vă mulţumesc.

: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor deputaţi, Permiteţi-mi să fac recurs şi la profesia mea de istoric, nu doar la calitatea de deputat, şi să spun că astăzi am făcut o dreptate istorică. România datorează mult formei de guvernământ monarhice, care, de-a lungul timpului, a contribuit la modernizarea României şi nu trebuie să uităm că, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, Regele Mihai a adus România în rândul coaliţiei Naţiunilor Unite, ceea ce nu a fost lucru puţin pentru vremea respectivă şi a fost foarte important pentru România, chiar dacă această importanţă s-a dovedit mai mult după 1989 decât în perioada respectivă. Şi eu sunt bucuros că am adoptat acest proiect de lege şi cred că trebuie, aşa cum a spus şi antevorbitorul meu, să fim mândri pentru această realizare. Vă mulţumesc. (Aplauze.)

: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor, În mod evident, şi Grupul minorităţilor naţionale este pentru promovarea acestui proiect de lege. Mai mult decât atât, vrem să spunem că tradiţiile noastre, portul nostru popular şi minorităţile naţionale, în general, sunt parte componentă a naţiunii române. Vă mulţumesc.

: Vă mulţumesc, doamnă preşedinte. Doamnelor şi domnilor, Declaraţia mea politică se intitulează "Ucraina europeană sau mica Rusie Euro-Asiatică?" Această declaraţie se referă la situaţia actuală a Ucrainei privită la modul general şi situaţia rutenilor din Ucraina, la modul particular. Prezenta expunere pe care o am aici a fost făcută de preşedintele de onoare al Congresului Mondial al Rutenilor, acad. Paul Robert Magocsi, la 29 noiembrie 2014, la Conferinţa ucraineană a Programului Parlamentar Canada-Ucraina, la Universitatea Catolică Ucraineană din L’viv. Întrucât expunerea prezintă o serie de elemente pe care noi, Uniunea Culturală a Rutenilor din România, ni le-am însuşit, mi-am permis să o prezint în faţa Domniilor Voastre. Întrucât, ca orice expunere, are o anumită întindere, permiteţi-mi să o depun la secretariatul Camerei şi să menţionez, în acelaşi timp, că ea a fost remisă şi electronic. Vă mulţumesc. "Discurs la Conferinţa ucraineană a Programului Parlamentar Canada - Ucraina Universitatea Catolică Ucraineană, L’viv, Ukraine, 29 noiembrie 2014, acad. Paul Robert Magocsi Cu un an în urmă, când criza din Ucraina a devenit principalul subiect în mass-media internaţională - timp de cel puţin câteva săptămâni - mulţi au fost luaţi prin surprindere. Dar era oare ceva cu adevărat surprinzător în desfăşurarea de evenimente din această parte volatilă a lumii? Următoarele reflecţii privesc patru aspecte ale evenimentelor din acest ultim an: (1) anexarea Crimeii de către Rusia; (2) scopurile strategice ale Rusiei lui Putin pentru restul Ucrainei; (3) apariţia neaşteptată a Ungariei şi a intereselor sale în Transcarpatia ucraineană; (4) Răspunsul liderilor ucraineni la ceea ce numesc problema rusină. Cu câteva luni în urmă, mare parte a presei internaţionale se referea la Crimeea ca la "un teritoriu istoric rus", care doar recent a devenit parte a Ucrainei. Cât de validă e o asemenea afirmaţie ? Ar fi util să ne reamintim câteva fapte istorice de bază. Crimeea a fost anexată la ceea ce era atunci Imperiul Rus în 1783 şi a rămas parte a acestui imperiu şi a statului sovietic ce i-a urmat până în 1954: adică pentru o perioadă de 170 de ani. Din 1954 Crimeea a fost parte a Ucrainei, timp de 60 de ani. Dar cea mai lungă perioadă de stăpânire în Crimeea s-a întins de la jumătatea secolului al XV-lea până spre finalul secolului al XIX-lea, ceea ce înseamnă aproape 330 de ani, timp în care a fost parte a cnezatului Crimeii. Cnezatul Crimeii a fost condus de strămoşii tătarilor din Crimeea, ca stat vasal al Imperiului Otoman. Cât despre populaţia din Crimeea, aceasta nu a fost niciodată rusă, ba, mai mult, nici măcar slavă. Cea mai veche aşezare slavă a fost Ros River, situată la doar 100 de kilometri sud de Kiev. Asta înseamnă că slavii, inclusiv ruşii, nu pot fi consideraţi ca fiind populaţia băştinaşă în stepa ucraineană şi, în mod cert, nu în Crimeea. Ruşii, şi într-o mai mică măsură ucrainenii, au început să se stabilească în Crimeea doar de la începutul secolului al XIX-lea. Oricum, mândria de a fi cea mai veche populaţie din Crimeea revine tătarilor. Ca urmare, dacă politicienii, jurnaliştii şi comentatorii avizaţi ar trebui să se exprime în lozinci sau să folosească etichete, formularea corectă ar fi "Crimeea - regiunea istorică a tătarilor". Asupra numărului tătarilor din Crimeea planează câteva incertitudini. În 2001 (la ultimul recensământ), erau doar 2 milioane de locuitori în Crimeea, din care 243.000, sau 12 %, erau tătari. Se poate ca numărul lor să fi ajuns azi la circa 300.000. De unde au venit aceşti 243.000 - 300.000, dacă ştim că întregul grup, de cca 188.000 la vremea aceea, a fost deportat în mod brutal, la ordinul direct al lui Stalin, în Asia Centrală sovietică ? Exodul spre est a început în 18 mai 1944, zi rămasă în amintirea tătarilor din Crimeea drept Ziua Neagră (Qara Kun). După ce au pribegit aproape jumătate de secol prin Uzbekistanul sovietic, marea majoritate a tătarilor s-au întors din exil la începutul anilor '90, datorită, în bună parte, politicii de încurajare dusă de guvernul Ucrainei independente. Din acest motiv tătarii din Crimeea şi instituţiile politice şi civice care îi reprezintă au fost extraordinar de loiali Ucrainei şi s-au temut că ar putea fi nevoiţi să trăiască sub guvernarea rusească. Dacă guvernul autoritar rus al lui Vladimir Putin nu ar fi fost suficient de problematic, chiar mai rău sunt locuitorii ruşi din Crimeea sau, mai exact, localnicii sovietici, proverbialii sovoks. Aceştia în general au detestat ceea ce ei numesc uzurpatorii din est, care au îndrăzneala să vină să pretindă să trăiască într-un "teritoriu rus". Pentru mulţi dintre localnicii sovoks, care trăiesc în casele construite şi deţinute de tătari înainte de 1944, aceşti intruşi musulmani ar trebui să se întoarcă de unde au venit, în locul căruia îi aparţin - Estul. Şi care a fost poziţia Rusiei în toată situaţia aceasta? Mulţi comentatori din vest au părut surprinşi de îndrăzneala, unii ar spune chiar nechibzuinţa preşedintelui rus Vladimir Putin. De fapt n-ar fi trebuit să fie nici cea mai mica surpriză. Se comportă, şi cu destul de mult succes, în maniera stabilită de lunga succesiune a unor stăpânitori, care începea cu Principatul Moscovei / Marele ducat al Moscovei în Evul Mediu, trecea prin Imperiul Rus, Uniunea Sovietică şi acum Federaţia Rusă. Această poziţie era determinată de scopurile geopolitice istorice ruso-moscovite şi de mentalităţile culturale adânc înrădăcinate. Este bine-cunoscut tuturor scopul Moscovei şi al Imperiului rusesc de a-şi asigura accesul la porturile Mării Negre, cu ape calde tot timpul anului. Eforturile de secole de a îndepărta Imperiul Otoman şi Cnezatul Crimeii de ţărmurile nordice ale Mării Negre au fost încununate de succes la finalul anului 1780, în timpul domniei Ecaterinei a II-a, motiv pentru care ruşii au numit-o pe aceasta Ecaterina cea Mare. Mai puţin cunoscute sau mai puţin luate în discuţie sunt scopurile ideologice ale lui Vladimir Putin, bazate pe tradiţiile culturale îndelung inoculate lui şi tuturor ruşilor. Pe scurt, încă din secolul al XV-lea, dacă nu chiar mai devreme, Moscova, Imperiul Rus şi, apoi, Uniunea Sovietică au urmărit să recâştige teritoriile pe care le considerau ca aparţinându-le de drept lor. Iniţial cunoscută ca Unirea Teritoriilor Ruse (sobiraniezemel’ russkikh), aceasta includea moştenirea Rusiei/Ruteniei Kievene din Evul Mediu. Şi dintre toţi aşa-zişii mari conducători ai Rusiei, cel care a atins acest ţel a fost Iosif Visarionovici Stalin, în anul 1945. Zona care, pretind ideologii ruşi, ar fi fost parte a moştenirii Rusiei Kievene include o bună parte a Rusiei Europene, tot Belarusul şi statele baltice şi, în mod cert, întreaga Ucraină până la, şi chiar dincolo, de Carpaţi în vest şi până la malul Mării Negre în sud. Nu contează că nord-estul Mării Baltice şi ţărmurile sudice ale Mării Negre nu au fost niciodată parte a Rusiei Kievene! Această viziune a "lumii ruse" este adânc încrustată în mentalitatea fiecărui rus. Da, un rus se va grăbi să sublinieze că iubim Bielorusia şi pe bieloruşi; da, iubim "Mica Rusie" şi pe "micii ruşi". Şi cum am putea să nu-i iubim? Bieloruşii şi "micii ruşi" sunt parte integrantă a trupului şi sufletului nostru. Nu numai că vorbesc aceleaşi variante de bază ale limbilor slave estice, dar sunt şi creştini estici, credinţă exprimată cel mai bine prin unica şi "adevărata" credinţă ortodoxă. În acest scenariu, o Ucraină distinctă, de sine stătătoare, pur şi simplu nu îşi are locul, decât în condiţiile în care conceptul e înţeles ca "Mică Rusie" fiind parte componentă a unicei şi indivizibilei Mame Rusii. Vladimir Putin este cea mai recentă întrupare a viziunii ruse asupra lumii. De când a venit la putere, chiar la începutul secolului XXI, toate acţiunile sale s-au îndreptat în mod sistematic spre înfăptuirea acestei viziuni. Unul dintre triumfurile sale majore s-a înregistrat în 2007, când fostul ofiţer KGB a stat alături de patriarhul şi arhiepiscopul celor mai mari biserici ortodoxe ruse - Patriarhatul Moscovei şi Bisericii din Afara Rusiei (Synodabroad) - contribuind alături de aceştia la tămăduirea marii separări (raskol) care s-a produs în Biserica Ortodoxă Rusă încă din vremea Revoluţiei Bolşevice. Noi, cei din vest, nu conştientizăm sau alegem să trecem cu vederea faptul că V. Putin, cu Lukashenko şi Bielorusia în buzunar, a încercat în ultimul deceniu să submineze Ucraina, fie ea Ucraina Estică sau Crimeea, sau, mai departe în vest, teritoriile din Podkarpatska Rus şi chiar dincolo de ele, Moldova independentă. Toate aceste teritorii sunt considerate ruseşti şi, pentru a sublinia acest aspect, numeroase publicaţii din secolul al XIX-lea vorbesc de "Mica Rusie" şi "Rusia Carpatică", aceasta incluzând şi etnicii din Galiţia ucraineană şi Bucovina. Mai mult, programele de ştiri ale televiziunilor din aceste zone sunt produse pe cheltuiala statului, în general sub tutela / sub patronajul Fundaţiei Lumii Ruse (Ruskii Mir). Deci, acţiunile lui Putin sunt într-adevăr lipsite de concluzie, începând cu Crimeea, cel mai puţin ucrainean din punct de vedere etnic dintre teritoriile Ucrainei, asigurându-se că este invitat în Parlamentul autonom după declararea independenţei. În mod ironic, acelaşi scenariu fusese urmat cu două sute de ani în urmă de împărăteasa Ecaterina a II-a. În anul 1772, Cnezatul Crimeii devenea stat independent sub protecţia rusă. Unsprezece ani mai târziu a fost anexat de Imperiul Rus. În februarie 2014 am fost martorii aceluiaşi scenariu, dar cu o singură diferenţă: în loc de unsprezece ani nu au fost necesare decât 11 ore pentru a trece de la independenţa Crimeii la anexarea la Rusia. În cele din urmă, anexarea Crimeii a fost relativ simplă, dată fiind lipsa de pregătire şi lipsa de dorinţă a guvernului revoluţionar de a reacţiona. Ucraina de Est şi Donbas s-au dovedit a fi o altă chestiune. Ucraina, sub preşedintele Turchynov şi acum sub preşedintele Poroshenko şi prim-ministrul Yatsenyuk, a adoptat o poziţie fermă. Aceşti lideri au înţeles şi transpus spiritul Maidanului şi al Revoluţiei Demnităţii din 2014 în eforturile lor de apărare şi rezistenţă faţă de viitoare uzurpări ale teritoriului Ucrainei. Cu alte cuvinte, fac ceea ce ei în calitate de lideri ar trebui să facă: apără integritatea teritorială a ţării lor - Ucraina. Acţiunile Rusiei lui Putin mai au şi alt rezultat. Poate Putin, mai mult decât oricine altcineva, a transformat sute de mii de locuitori ai Ucrainei, cândva cetăţeni pasivi, în patrioţi dedicaţi apărării ţării în care s-au născut - Ucraina. Aceasta nu înseamnă că scopul final al lui Putin - de a readuce Mica Rusie (Ucraina) în lumea Rusiei Euro-Asiatice - se va schimba. În final, scopul se exprimă prin convergenţa tradiţiei istorice şi a strategiei geopolitice curente. Deja am menţionat cum, de la începutul secolului XXI, Putin a urmărit să lovească punctele slabe ale Ucrainei: regiunea Donetsk-Donbas, Crimeea şi Transcarpatia. Sutem cu toţii conştienţi de tot ce s-a întâmplat în Crimeea şi în Donetsk-Donbas. Dar cum rămâne cu Podkarpatska Rus? La începutul lui noiembrie 2014, Paul Goble, un comentator al Jamestown Foudation, o comisie de experţi influentă în Statele Unite, a scris un blog numit "Moscova folosind Budapesta pentru a-i determina pe rusini să lupte contra Kievului". Altfel spus, interesul intermitent arătat de Rusia aşa-numitei "chestiuni rusine" în Podkarpatska Rus a luat o nouă turnură: cooperarea cu actuala aripă dreapta a guvernului maghiar al primului- ministru al Ungariei Victor Orban. În esenţă, atât Putin, cât şi Orban sunt, fiecare, produsul trecutului istoric al ţării sale, şi fiecare dintre ei se vede pe sine drept instrumentul prin care se împlineşte destinul ţării sale. În cazul lui Putin, este Rusia Euro-Asiatică care va include, evident, şi Mica Rusie sau Ucraina. În cazul lui Orban este Ungaria istorică, înainte de dezmembrarea ei ca urmare a Tratatului de la Trianon din anul 1920. Anterior acestui tratat Ungaria includea teritorii ale tuturor statelor care o mărginesc azi: toată Slovacia şi Croaţia, Transilvania din România, Voivodina din Serbia, Burgenland în Austria şi Podkarpatska Rus din Ucraina. Ca şi Putin, Orban consideră că este dreptul şi datoria Ungariei să-i protejeze pe etnicii maghiari care trăiesc în aceste state; altfel spus "imediata vecinătate". Aceasta include circa 150.000 de minoritari maghiari care trăiesc în Podkarpatska Rus. Ca parte a acestui interes mutual geopolitic neaşteptat, atât sfătuitorii politici ai lui Putin, cât şi ai lui Orban au jucat cartea carpato-rusină/ruteană sau au exploatat chestiunea ruteană din Ucraina. Acesta nu e nici locul şi nici momentul să ne lansăm într-un discurs istoric privind rutenii şi istoria teritoriului lor, Podkarpatska Rus. Deoarece, oricum, majoritatea cititorilor atât din interiorul Ucrainei, cât şi de dincolo de graniţele ei au în cel mai bun caz un sentiment vag al influenţei vestice asupra ţării lor, se cere totuşi să facem câteva observaţii. Podkarpatska Rus sau Rusia Subcarpatică a fost ultima achiziţie teritorială a Uniunii Sovietice, şi deci a Ucrainei, fiind dobândită abia spre finalul celui de al Doilea Război Mondial, în 1945. Podkarpatska Rus nu a fost niciodată parte a Rusiei Kievene medievale, dar timp de 800 de ani - de la începutul secolului al XII-lea şi până la Primul Război Mondial - a fost parte integrantă a regatului maghiar, a Austriei, apoi a Austro-Ungariei. În perioada interbelică a secolului XX, a fost parte a noului stat Cehoslovacia, şi, ulterior returnat forţat Ungariei în timpul celui de al Doilea Război Mondial, până la "eliberarea" sa de către trupele sovietice în toamna lui 1944. Podkarpatska Rus se poate să fi fost dominată de diverse ţări - Regatul Maghiar, Austria, Austro-Ungaria, Cehoslovacia -, dar de cele mai multe ori a avut un statut distinct în cadrul acestora. Încă din anul 1848, liderii cetăţenilor din regiune au cerut şi au primit de la stăpânirea habsburgică un grad de autonomie. Regiunea a dobândit o oarecare formă de autonomie, în primă fază ca Teritoriul Rus la începutul lui 1919 în Ungaria, apoi ca Rusia Subcarpatică (numită şi Carpato-Ucraina) în Cehoslovacia între 1919 şi 1939. Mai recent, în decembrie 1991, nu mai puţin de 78% din locuitori au votat pentru la un referendum privind autonomia, mai exact autoguvernarea (samovriaduvannia), provinciei Podkarpatska Rus în Ucraina. Oricum, rezultatele acelui referendum nu au fost niciodată luate în considerare de guvernul central din Kiev. Cam atât despre politică. Dar cum rămâne cu locuitorii provinciei Podkarpatska Rus? Majoritatea au fost întotdeauna percepuţi ca slavi estici, deşi identitatea lor naţională a rămas problematică până azi. Oamenii s-au numit în mod tradiţional ruteni, rusnaci sau rusini şi în varii momente au spus despre ei că aparţin fie naţionalităţii ruse, fie celei ucrainene sau, în mod distinct, naţionalităţii carpato-rusine. În anul 1945 regimul sovietic a proclamat rezolvarea problemei naţionalităţii declarându-i pur şi simplu ucraineni pe toţi slavii estici care trăiau în Podkarpatska Rus. Ulterior căderii regimului comunist şi a Uniunii Sovietice, s-a dovedit existenţa carpato-rusinilor nu numai în Podkarpatska Rus, regiunea transcarpatică a Ucrainei, ci şi în ţările vecine: Slovacia, Ungaria, Polonia şi România. Din anul 1989, fiecare dintre ţările respective, membre ale Uniunii Europene, au recunoscut rutenii/rusinii/carpato-rusinii ca naţionalitate distinctă. Ucraina independentă, însă, a fost reticentă în a acţiona faţă de problema identităţii naţionale. Mediile guvernamentale şi intelectuale importante din Ucraina susţin viziunea ideologilor naţionali ucraineni de la finalul secolului al XIX-lea (şi în acelaşi timp şi a ideologilor marxişti sovietici), care susţin că niciodată nu a existat şi nu va exista o naţionalitate carpato-rusină distinctă, şi oricine susţine asemenea opinii este fie cineva neinstruit, fie un separatist care se opune Ucrainei. Ca urmare a presiunii exercitate de Guvernul Statelor Unite, de Uniunea Europeană şi de organizaţiile carpato-rusine din diaspora, au apărut unele mişcări privind acest subiect în prima decadă a secolului XXI. În martie 2007, Adunarea Regională Transcarpatică (Oblasnarada) a trecut cu o majoritate covârşitoare, 72 la 2, un decret care recunoştea rutenii/rusinii ca naţionalitate distinctă. Şi în anul 2012 legea ucraineană (încă în vigoare) privind limba, număra ruteană/rusina printre limbile oficiale ale ţării. Aşadar, sunt două aspecte ale chestiunii rutene în Ucraina: problema nerezolvată a referendumului din 1991 privind autonomia şi problema recunoaşterii rutenilor ca naţionalitate distinctă la nivel naţional. Ambele aspecte sunt acum exploatate nu numai de Rusia lui Putin, ci şi de Ungaria lui Orban. Şi atunci, ce ar trebui făcut? Şi de către cine? De către Rusia sau Ungaria? De către rutenii din Ucraina? În ceea ce priveşte Rusia, nu ne putem aştepta la nicio schimbare. Maşina de propagandă a lui Putin va continua să promoveze orice elemente din interior sau din afară care ar fi înclinate să vadă Rusia ca salvatoare în regiune şi un pretins garant al naţionalităţii carpato-rusine şi a autonomiei provinciei Podkarpatska Rus. În ceea ce priveşte Ungaria, ar trebui sprijinite forţele din interiorul ţării care se opun prim-ministrului Orban şi partidului de extremă dreaptă Jobbik, cu visurile lor deplasate de refacere a Ungariei de dinainte de Trianon şi de Primul Război Mondial. Orice tentativă de refacere a Ungariei de dinainte de Trianon ar presupune modificarea graniţelor şi, ca urmare, ar însemna sfârşitul ordinii politice şi stabilităţii Uniunii Europene. Ar trebui să ne întrebăm cum de patrioţii maghiari de dreapta din zilele noastre pot fi atât de naivi încât să aştepte ajutor şi cooperare din partea Rusiei. În timp ce îşi amintesc şi tânjesc după Ungaria istorică antebelică, uită în mod convenabil cum în Războiul pentru independenţa Ungariei au fost înfrânţi de trupele ruse ţariste şi cum brava revoluţie din 1956 a fost înfrântă de tancurile sovietice trimise de la Moscova. Şi în ceea ce priveşte minoritatea maghiară din Podkarpatska Rus, nicio propagandă din Ungaria nu poate schimba faptul că statutul lor sub guvernarea Ucrainei independente a fost la fel de bun, dacă nu chiar mai bun decât cel al oricărei minorităţi maghiare din ţările adiacente Ungariei. În ceea ce-i priveşte pe ruteni, a căror mare majoritate se regăseşte în Podkarpatska Rus, la fel ca şi în ţările din vecinătate şi în diaspora din America, aceştia îşi doresc doar să fie recunoscuţi ca naţionalitate distinctă şi ca limba şi cultura lor să fi promovate în ţările în care trăiesc. Ei şi-au atins în mare aceste scopuri de la Revoluţia din 1989 încoace, mai puţin în Ucraina. Mişcarea ruteană din lumea întreagă nu a fost niciodată interesată în crearea unui stat separat; se opune schimbării graniţelor internaţionale; a sprijinit întotdeauna integritatea teritorială a Ucrainei; şi, cel mai important, aşteaptă cu nerăbdare o eventuală intrare a Ucrainei în Uniunea Europeană. Cât despre acele câteva elemente care vociferează printre ruteni şi care se uită spre Rusia, să le amintim ce le-a adus estul sau ce nu le-a adus. Cercurile intelectuale ruse nu au acceptat niciodată ideea unei naţionalităţi distincte rutene, şi când sub paravanul Uniunii Sovietice "adevăraţii" ruşi au preluat controlul în regiune în 1945, în decurs de câţiva ani au subminat brutal valorile culturale tradiţionale rutene distrugând biserica greco-catolică, luându-şi preţioasele pământuri şi otrăvindu-le limba şi identitatea naţională. Rutenii/rusinii nu au beneficiat şi nici nu au nevoie de ajutor din partea Rusiei, fie ea ţaristă, sovietică sau a lui Putin. Şi în sfârşit Ucraina: Ucraina a creat chestiunea ruteană/rusină şi Ucraina o poate rezolva. Nu are sens să nege realitatea unui popor de pe teritoriul Ucrainei sau din afara ei care există şi susţine că aparţine altei naţionalităţi. Nu are sens să nege validitatea referendumului din 1991 referitor la autonomie. Să gestioneze autonomia în contextul descentralizării puterii guvernului în Ucraina. Cel mai important, Ucraina să recunoască naţionalitatea distinctă a rutenilor/rusinilor. Aceasta este o chestiune de respectare a drepturilor omului, chestiune pe care statele învecinate membre ale Uniunii Europene, au rezolvat-o cu ani în urmă. Mai devreme sau mai târziu Ucraina va trebui să se alinieze Uniunii Europene şi să acţioneze pozitiv în chestiunea recunoaşterii naţionalităţii rutene/rusine. Făcând ceea ce este corect şi făcând-o acum va demonstra că liderii de la Kiev sunt pe deplin hotărâţi să facă din ţara lor o Ucraină europeană, nu o mică Rusie Euro-Asiatică."

: Domnule preşedinte, În mod evident, şi Grupul minorităţilor naţionale susţine acest proiect de lege. Este absolut necesară o renaştere a turismului românesc. Vă mulţumesc.

: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor, În debutul acestei declaraţii politice, permiteţi-mi şi mie să felicit doamnele şi domnişoarele cu ocazia Zilei de 1 martie şi a celei de 8 martie, să le doresc multă sănătate şi cât mai mult spor în activitatea pe care o desfăşoară în folosul nostru, al tuturor. Am venit să susţin această declaraţie politică şi este o fericită coincidenţă că astăzi, 3 martie, este Ziua rutenilor din România. În urmă cu mai bine de un secol, un grup de ruteni din zona Sighetu Marmaţiei a cerut să treacă de la religia greco-catolică la cea ortodoxă şi autorităţile Imperiului Austro-Ungar au acţionat în consecinţă, judecându-i şi condamnându-i la ani grei de închisoare. Nu mai insist asupra acestui eveniment, l-am prezentat de mai multe ori. Vreau doar să marchez Ziua rutenilor din România ca o zi deosebită a etniei noastre, prin care noi respectăm trecutul nostru, al înaintaşilor noştri şi lupta pe care aceştia au dus-o pentru afirmarea identităţii noastre prin tradiţie, cultură, limbă şi religie. Totodată, vreau să menţionez că în perioada 28 februarie-1 martie, la Deva, s-au derulat lucrările Consiliului Mondial al Rutenilor. A devenit deja o tradiţie ca membrii Consiliului Mondial să vină în România cu această ocazie şi să desfăşurăm lucrările ordinare ale Consiliului Mondial. Ele au astăzi totuşi o semnificaţie mai importantă prin aceea că este o reuniune pregătitoare a Congresului Mondial al Rutenilor care va avea loc în perioada 18-23 iunie în acest an, în România. Sigur că astăzi rutenii au momente grele în viaţa lor, în special cei din Ucraina, datorită situaţiei existente în ţara cu care ne învecinăm la nord. Majoritatea rutenilor din Europa trăiesc în Ucraina şi, în mod evident, situaţia lor nu ne este indiferentă. Punctul de vedere al Uniunii Culturale a Rutenilor din România coincide cu cel al statului român, menţionând că dorim o Ucraină independentă, unitară, indivizibilă, în care să fie respectate libertăţile şi drepturile cetăţeneşti, să păşească şi această ţară pe calea democraţiei consolidate şi de ce nu, şi a aderării acesteia la Uniunea Europeană. În momentul când se va realiza acest deziderat, vom spune cu bucurie că toţi rutenii din Europa trăiesc în cadrul Uniunii Europene, cea mai puternică forţă a continentului nostru. Şi, în mod evident, nu pot decât să închei cu deviza pe care Aleksander Dukhnovici în timpul Revoluţiei de la 1848 a lansat-o, spunând: "Ia bâl esmi budu rusenom", adică "Am fost, sunt şi voi rămâne rutean". Eu adaug "boje, o po moje", "Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" Şi vedem cât de actuală este şi această deviză. Vă mulţumesc.

: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor, În calitate de membru al Comisiei de egalitate de şanse, daţi-mi voie să-mi exprim satisfacţia pentru adoptarea acestei legi şi să sperăm că, odată cu adoptarea sărbătoririi zilei de egalitate de şanse, acest concept se va dezvolta în societatea românească. Vă mulţumesc.

: Vă mulţumesc frumos, domnule preşedinte. Voi încheia imediat şi vă rog să ştiţi că sunt neplăcut surprins de faptul că mă atenţionaţi. Este un moment solemn şi, în afară de asta, cred că prin aceasta aţi încălcat solemnitatea şedinţei festive dedicate Revoluţiei române din decembrie 1989. Dar, închei şi încheierea mea este o felicitare la adresa celor două Birouri permanente pentru solemnitatea cu care au organizat această şedinţă. În afară de asta, vreau să vă spun că, cu toate acestea, sunt optimist şi cred în destinul fast al României, spunând: clasa politică are datoria de a îndeplini şi de a repara ceea ce nu s-a putut schimba imediat după Revoluţia română din decembrie 1989. Vă mulţumesc.

: Onorat prezidiu, Doamnelor şi domnilor, Revoluţia română din decembrie 1989 a schimbat ireversibil situaţia în România. Eu cred, şi ca revoluţionar, şi ca istoric, că după anul 1918, 1989 este cel mai important an din istoria României secolului trecut. Revoluţia română din decembrie 1989 a adus schimbări fundamentale, libertate şi democraţie, în primul rând. Ea s-a desfăşurat practic pe întreg teritoriul ţării şi daţi-mi voie să mă refer un pic, foarte pe scurt, la ceea ce s-a întâmplat şi în judeţul Hunedoara. În patru volume, n-am adus decât unul, că nu avea rost să vin cu toate cele patru volume, "Memorialul Revoluţiei Române. Culegere de documente", este cuprinsă întreaga situaţie din judeţul Hunedoara şi mărturii video, pe aceste două DVD-uri. Dacă din punct de vedere punctual toate acestea sunt semnificative pentru judeţul Hunedoara, ele sunt până la urmă reprezentative pentru întreaga ţară, căci Revoluţia Română din Decembrie 1989 a avut aproximativ aceleaşi coordonate pe întreg teritoriul României. Şi vin în faţa Domniilor Voastre cu trei exemple semnificative. Primul se referă la prezenţa unei studente mediciniste, Carmen Tâmplărescu, născută Huştea, la Bucureşti, în data de 20 decembrie şi în 21 decembrie, de fapt, la baricada de la Inter, fiind prezentă cu sora ei. În momentul când forţele de represiune au intervenit, s-au refugiat spre Sala Dalles, au intrat în scara unui bloc, de unde organele de miliţie le-au tras de păr, le-au dus în Jilava, unde au fost bătute şi, bineînţeles, alături de toţi cei care erau acolo, după cum descrie ea în declaraţia personală, maltratate, pline de sânge. În data de 22 decembrie, după fuga dictatorilor, bineînţeles că autorităţile au venit, le-au cerut scuze şi au menţionat că nu au făcut nimic altceva decât să-şi îndeplinească datoria profesională de serviciu. Un alt exemplu semnificativ este al grupului de la Uricani, şi o spun în primul rând pentru colegii deputaţi şi senatori din judeţul Hunedoara. În seara zilei de 21 decembrie şase tineri au turnat benzină în postul de poliţie al oraşului Uricani şi în sediul Comitetului orăşenesc de partid şi au dat foc acestor două edificii. Sigur că la prima vedere am putea cataloga acţiunea lor drept o încălcare a ordinii, o tulburare a liniştii publice, aproximativ cam aşa au făcut organele de ordine care i-au arestat în seara zilei de 21 decembrie. I-au urcat în maşini şi i-au dus la sediul miliţiei municipale Petroşani, unde respectivii au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi bătuţi cu bastoanele la tălpi şi cu curelele la părţile sensibile toată noaptea. Liderului grupului, Pedro Delavega, după numele pe care îl are acum schimbat, plecat definitiv în Marea Britanie, i-au rupt clavicula, atât de mult l-au bătut. În dimineaţa zilei de 22 decembrie îi ia pe toţi şase, îi aduce în faţa anchetatorilor, au chemat o frizeriţă şi au început să-i tundă, şi ei, în mod evident, au întrebat: "De ce?" şi li s-a spus: "Pentru că veţi fi executaţi". Singurul pe care nu l-au tuns era Pedro Delavega. Şi întreabă: "Pe mine de ce nu mă tundeţi?". La care anchetatorii îi răspuns râzând: "Pentru că tu vei fi urcat într-o maşină, te vei duce la Deva şi pe traseu vei fugi din duba cu care vei fi dus la Deva şi în felul acesta scăpăm de tine, că eşti un bandit". De fapt, termenul de "bandit" a fost folosit în întreaga anchetă pe care au derulat-o în noaptea de 21 spre 22 decembrie cu cei şase care au incendiat postul de poliţie şi sediul Comitetului orăşenesc al PCR Uricani. Al treilea exemplu este, după părerea mea, şi mai semnificativ şi este cel al ultimului prim-secretar al Comitetului judeţean PCR Hunedoara, Ion Popa. După mărturii documentare, în dimineaţa zilei de 22 decembrie discuta cu activul de partid şi de stat, încercând să oprească oamenii de la diferite întreprinderi, din marile localităţi ale judeţului Hunedoara, Deva, Petroşani, Orăştie, Brad, Hunedoara, să participe la demonstraţia împotriva comunismului şi împotriva lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. Bineînţeles că nu a reuşit, el menţiona în discursul său: "Aveţi grijă, ceea ce se întâmplă la Timişoara este un atac banditesc, huliganii au distrus municipiul Timişoara şi, de fapt, acolo în zilele trecute a avut loc o tentativă de lovitură de stat pentru înlăturarea regimului comunist din România, pe care trebuie să îl apărăm cu toată fiinţa noastră", spunea Ion Popa în dimineaţa zilei de 22 decembrie. Peste aproximativ o oră şi jumătate, fiind şi eu prezent lângă el, în balconul Palatului Culturii, de unde am anunţat fuga dictatorilor şi faptul că regimul comunist a căzut în România, a fost adus de revoluţionari în balconul Palatului Culturii şi distinsul prim-secretar Ion Popa cere cuvântul, bineînţeles că toată lumea îl aşteaptă la microfon şi ce credeţi că spune? Îşi manifestă satisfacţia că odiosul dictator şi sinistra lui soţie au fugit şi că poporul român şi-a câştigat în sfârşit libertatea. Să nu mai spun că, în toate discuţiile pe care le avea cu oricine în momentul respectiv, în balconul Palatului Culturii, lua la modul cel mai milităros posibil poziţia de drepţi şi oricui i se adresa lui, imediat, îi spunea "Să trăiţi!", "Da!", "Sigur!", "Poftiţi!", lăsând la o parte aroganţa pe care o avea până cu circa o oră şi jumătate în urmă. Ce vreau să subliniez? Revoluţia română din decembrie 1989 a adus schimbări profunde în viaţa României. Dacă din nou ar trebui să particip la asemenea evenimente, aşa cum am participat acum 25 de ani, aş face-o din nou şi cred că România a câştigat enorm prin victoria Revoluţiei române din decembrie 1989. Dar, vreau să vă spun că sunt totuşi destul de multe inadvertenţe în viaţa noastră publică, ele nu se datorează revoluţiei şi nu revoluţia şi revoluţionarii sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă. Vreau să vă dau un singur exemplu. Fac apel la familia mea, dar cazul soţiei mele este valabil pentru sute de cadre didactice din România. După ce timp de 36 de ani a învăţat şase generaţii de copii să scrie şi să citească, şi dacă ar fi doar atât, are o pensie de 1.000 de lei, iar acei torţionari despre care v-am vorbit, cei ai lui Huştea, Tâmplărescu Carmen, cei ai grupului de la Uricani, primul-secretar Ion Popa, beneficiază astăzi de pensii de circa 3, 4, 5.000 de lei...