: Domnule preşedinte de şedinţă, Doamnelor şi domnilor deputaţi, Domnule ministru, Am ascultat cu interes textul moţiunii Grupului parlamentar al Partidul Naţional Liberal, cu un titlu care îmi aminteşte şi de alte poziţii asemănătoare ale unor lideri actuali din Partidul Democrat Liberal, "La sănătate, nimic nu este sănătos." De la început trebuie să spun că nu sunt de acord cu textul în integralitatea lui, dar consider că ideea punerii în discuţie a domeniului este de mare actualitate. Ar trebui să explic afirmaţia şi aş rezuma ideea prin două observaţii: nu cel mai bine în domeniu a fost atunci când ministrul era cel care a citit moţiunea astăzi şi nu Partidul Social Democrat a creat dezastrul roşu-portocaliu pe care îl susţine moţiunea. Încercând să las deoparte textul moţiunii, fără a-l respinge evident, aş încerca să vă reţin atenţia cu câteva imagini ale stării actuale de sănătate din România. Că ar trebui ca sănătatea românilor să reprezinte o prioritate a guvernanţilor este nu numai o axiomă, ci este o obligaţie majoră, o responsabilitate, aş zice, unică; că s-au făcut eforturi în ultimii 20 de ani pentru ca sistemul să devină eficient şi mulţumitor pentru toţi actorii implicaţi, este o realitate, atât prin dezvoltarea platformelor tehnologice, cât şi asigurarea unui nivel de trai mai bun pentru lucrătorii din domeniu. De ce? Este o întrebare la care se încearcă a se răspunde de către toţi factorii implicaţi, dar cheia rămâne încă în cutia Pandorei, care, desfăcută, cred că nu ar fi plăcut să funcţioneze pe sistemele sofisticate de închidere a realităţilor din sistem, şi mă refer, în special, la banii injectaţi în el. Nu aş vrea să mă refer la trecut, pentru că sunt adeptul ideii care spune că tot ce urmează a mai existat. Şi nu noutăţile trebuie să ne impresioneze, de fapt, şi să ne inflameze până la un nivel de excludere a tot ceea ce se încearcă, spre binele naţiunii, pe care ministrul sănătăţii este obligat să o privească integral şi egal pentru toţi. Eu cred că ministrul sănătăţii nu este neapărat reprezentantul unei anume guvernări sau a unei anume etnii. El, în fapt, gestionează şi organizează domeniul pentru întreaga populaţie a ţării, de la nou-născuţi la bătrâni, indiferent de orientarea lor politică sau de rasă. Aş ridica, totuşi, în discuţie trei idei: realitatea scăderii finanţării pentru sănătate, stipulată în moţiune; este cunoscut că suntem la nivelul cel mai scăzut al repartizării din produsul intern brut, extrem de trist faţă de angajamentele preelectorale ale tuturor partidelor politice, care visau la 6%, fapt care este o realitate dureroasă. Nu ar însemna foarte mult, dacă urmările acestei decizii nu ar fi extrem de grave. Eu cred că bugetul a fost conceput şi aprobat pentru un popor sănătos în totalitatea lui, bolnavii fiind pe aici, pe undeva. Medicina primară, cu rol preventiv, este în acest moment şi în aşa fel bugetată, încă incapabilă să-şi îndeplinească menirea. Segmentul prespitalicesc al depistării şi diagnosticului bolilor este un domeniu de mult uitat de stat, lăsat pe mâna unei realităţi extrem de controversate a pieţei, în care banul este zeificat, iar omul rămâne un obiect, şi îl citez pe Ioan Petru Culianu: "un obiect căruia i se oferă servicii", cum i se spune, sau ne bucurăm că spunem "modern", şi bolnavii, pacienţii sunt priviţi ca şi cazuri, la care se adaugă diverse epitete "ponderat sau de alt gen", o retorică care mie mi se pare uşor deplasată. Spitalul, în condiţiile de astăzi, rămâne o casă săracă şi adesea insalubră, care îşi propune doar să găzduiască boala, într-o încercare terapeutică plătită fie de bolnav, domnule ministru, fie de personalul medical care încă mai are comportament apostolic. Se încearcă categorisiri, uneori bizare, amestecând lucrurile într-o manieră cel puţin discutabilă, vizând bugetări diferite. Aş da şi eu un exemplu, cum au dat şi cei care au vorbit înaintea mea. V-aş întreba: ce se întâmplă, că e vorba, totuşi, de hotărâri luate în timpul guvernării dumneavoastră, cu platforma Spitalului clinic Fundeni, cel mai bun şi cel mai mare spital din România, un spital de vârf, de excelenţă şi de învăţământ? Cum putem explica că acest spital a fost distrus prin orgolii, înfiinţându-se două institute şi deci două administraţii, pe lângă cea existentă, a Spitalului clinic Fundeni, că în acest spital, şi cred că sunteţi de acord cu mine, că suntem mult prea bogaţi, sunt în momentul actual doi roboţi Da Vinci, în aceeaşi clinică, unul cumpărat de Universitate, cu ajutorul ministrului educaţiei din guvernarea trecută, unul acum, situaţie, cred, de neîntâlnit nicăieri în lume. Nu se poate ca un consilier de-al dumneavoastră, în funcţie, să gestioneze doi roboţi Da Vinci, care se apropie de 3 milioane de euro, ca şi investiţie, într-o instituţie care a reuşit a-şi tripla administraţia în condiţii de criză. La ce ajungem? Păi, la ce ajungem se vede foarte clar: târg penibil de medici, împinşi printr-o zănoagă strâmtă a veniturilor mai mari din ţările bogate, şi nu împinşi din cauza lipsei lor de la mesele acelor bogaţi, ci de calitatea lor, care este, evident, bună şi dorită de ei. Coplata, un sistem astăzi total necontrolat, doar de un amărât de fir telefonic, pus la dispoziţie de Romtelecom, pentru cei care nu apucă să dea mai din zori telefonul penibil al programării la doctor. Impunerea unor taxe pe medicament, elegant denumită "clawback", cost care va face să scoatem din ce în ce mai mulţi bani din buzunare pentru medicamente care vor lipsi din rafturile farmaciştilor români. Şi lista ar putea continua, dar nu cred că este bine să vă reţin în continuare atenţia. Am urmărit Capitolul VI al textului moţiunii, privind politica de cadre. La acest subiect, nu aş avea decât o mică observaţie de făcut: dacă un guvern de dreapta socoteşte că o categorie profesională şcolită timp de, în medie, 22 de ani, poate fi retribuită cu un punctaj asemănător celor cu 10 - 14 ani de şcoală, nu ne mai putem mira că îi pierdem. Pentru mine, acest sistem care a adus medicul alături de categorii la fel de onorante, dar cu şcolarizare mult mai mititică decât a unui doctor, rămâne o enigmă, o enigmă pe care nu am putut să o comentez, având în vedere că legea respectivă s-a luat printr-o responsabilizare interesantă a Guvernului. Dacă nu-i putem plăti cum se cuvine, şi nu putem să-i plătim pe doctori, măcar să folosim, şi nu vorbesc numai de doctori, personalul medical, să folosim inteligenţa de a-i obliga, prin contracte, să răsplătească efortul poporului român pentru educarea şi pregătirea lor în specialitate. Cred că ar fi o soluţie, decât ca aceşti oameni să-şi găsească loc de muncă în zone mai fertile din punct de vedere financiar, care, într-adevăr, le oferă ceva mai mult decât putem noi oferi. Cred că în managementul Ministerului Sănătăţii şi al unităţilor din subordinea lui, şi rămân la o idee pe care o am mai de demult, ar trebui folosiţi profesioniştii din sistem, cu şcoli de management, dar nu orice fel de şcoală de management. Trebuie folosiţi oameni, profesionişti ai sistemului care să fi făcut o şcoală de management serioasă, conform, evident, procesului Bologna. Punctul 3, pe care aş vrea să-l dezvolt, şi ultimul, este legat de Capitolul IX al moţiunii, care se referea la acreditarea şi descentralizarea sistemului românesc de sănătate, foarte curând. Reforma, în fondul ei, mie, personal, îmi este dragă. Reforma este o constantă a istoriei omenirii. În acest Parlament, dar nu în clădirea asta, în urmă cu mai mult de 100 de ani, marele dramaturg Barbu Ştefănescu-Delavrancea, om politic, conservator la vremea aceea, spunea, parafrazându-l pe Schiller, despre reformă: "Domnilor, torţa sfântă a reformei nu trebuie lăsată pe mâna orbului căci, în mişcarea lui neputincioasă şi nevinovată, poate transforma totul în scrum." Să nu mergem către o astfel de idee, pe care, cu excelenţa pe care o avea, a rostit-o în Parlament tatăl "Apusului de soare". Este oare momentul apropierii de comunităţi a spitalului, domnilor din conducerea Ministerului Sănătăţii? Au aceste comunităţi, sau vor avea în perioada imediat următoare, înţeleg, iulie, fondurile necesare consumurilor normale, dar impresionante ale acestor unităţi? De ce nu ar fi mai corect să recunoaştem ineficienţa unora dintre ele, şi deci desfiinţarea lor sau reconversia către domenii mai necesare situaţiei sănătăţii populaţiei noastre. Şi aş vrea să mă refer doar la un segment al ei, şi anume cel sătesc. Nu există, cred, o pătură socială care să sufere mai profund, datorită alterării din sistemul de sănătate, pe care, sigur, alterare nu o pun pe seama dumneavoastră, decât această talpă a ţării, care nu are nici medic - şi medicul poate fi şi desculţ, ca în textul chinezesc al moţiunii - nu are nici unde a se duce, prea departe, uneori, de locurile unde poate fi tămăduit, şi cu drumuri prea proaste pentru a ajunge acolo. Şi, atunci, mor în linişte lângă fântânile lor. După părerea mea, şi cu asta termin, sistemul de sănătate, cel de învăţământ şi, de ce nu, agricultura, ar trebui să devină priorităţi în măsură să ne ridice puţin deasupra poziţiei ruşinoase în topurile europene, acolo unde, din păcate, am ajuns şi ne menţinem cu o stăruinţă bună pentru idealuri mai bune decât cele pe care le avem. Vă mulţumesc. (Aplauze.)