: Despre perspectivele anului agricol 2012 am mai vorbit şi acum o fac din nou: stăm foarte rău, ne confruntăm cu una din cele mai grele perioade din ultimii 20 de ani. Sunt mai multe probleme, dar să le analizăm pe rând. Cu toate că România are potenţialul agricol de a hrăni o populaţie de patru ori mai numeroasă, acest lucru nu poate fi posibil decât în condiţii meteo favorabile. Sunt aproape convins că soarta recoltei din 2012 este compromisă, în condiţiile în care, la sfârşitul toamnei şi în primele luni de iarnă, n-a plouat deloc, iar în ultima lună a nins abundent şi s-au înregistrat temperaturi foarte scăzute. În plus, acum mai există şi pericolul inundaţiilor. Afacerile în agricultură sunt ca o loterie: câştigi sau pierzi în funcţie de vreme. E nevoie de foarte multă apă în perioada următoare. Lipsa ploilor de toamnă i-a obligat pe mulţi cultivatori să amâne însămânţările, unele nici n-au răsărit, iar altele sigur au fost distruse de ger şi viscol. Se înşeală cel care crede că zăpada căzută ar acoperi deficitul de apă din sol. Deşi binevenită, zăpada nu va acoperi necesarul. Deja culturile de rapiţă sunt compromise aproape în totalitate, iar orzul şi grâul sunt în pericol. Viscolul şi zăpada au afectat afacerile legumicultorilor, iar ceilalţi agricultori aşteaptă dezgheţul, pentru stabilirea pagubelor. Ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, fermierii sunt loviţi şi de politica agricolă a statului, incoerentă şi necorespunzătoare. Se ştie, în 2012, agricultura primeşte cu un miliard de lei mai puţin de la buget decât în 2011. Anul trecut, factori de decizie guvernamentali la cel mai înalt nivel au precizat că nivelul cuantumului plăţilor directe pe suprafaţă va fi de 176 euro/hectar. Dar în bugetul MADR pe anul 2012 s-a stabilit un cuantum de 132 euro/hectar, cu 42 de euro mai puţin decât s-a stabilit iniţial. Cu aceste sume - Grecia are, spre exemplu şi comparaţie, 705 euro/hectar - fermierii nu vor rezista, iar egalitate între fermierul francez ori german şi cel român nu poate exista, atâta vreme cât discrepanţa este de peste 200 la sută. Decizia unilaterală a Guvernului reprezintă, după opinia mea, dovada lipsei de respect faţă de eforturile permanente ale fermierilor. Eu înţeleg că nu sunt bani, că traversăm o perioadă de criză, dar Executivul pare să nu înţeleagă că aceşti bani nu sunt o pomană pentru agricultorii români, din simplul motiv că sumele acordate se întorc în bugetul consolidat al statului, cu vârf şi îndesat. Ar mai fi multe de spus despre neajunsurile din agricultura românească - cea mai importantă ramură a economiei româneşti -, dar nu intenţionez să depăşesc timpul alocat unei declaraţii politice. Cu permisiunea dumneavoastră, voi reveni săptămâna viitoare asupra subiectului.

: Nu cu mult timp în urmă, comisarul european pentru agricultură, Dacian Cioloş, a precizat într-o conferinţă de presă că noua politică agricolă a continentului urmăreşte creşterea producţiei, a productivităţii şi a calităţii produselor agricole. El a atras atenţia că viitoarea politică agricolă comună nu trebuie considerată ca un magazin în care toată lumea poate veni să cumpere ce doreşte. "Nu e bine să considerăm, spunea compatriotul nostru, această politică un shop în care se poate cumpăra orice. Faptul că vom reduce o parte din subvenţii şi că reechilibrăm plăţile nu înseamnă că se poate vorbi despre perdanţi. Mi se pare normal să facem armonizări şi adaptări, pentru că altfel spiritul normal nu va evolua. Sper ca la sfârşitul procesului decizional, întregul sector agricol european să fie câştigător. Şi sper, de asemenea, ca şi contribuabilii europeni să fie câştigători, prin calitatea produselor". Pentru România vor fi alocate în plus din noul buget agricol european peste trei miliarde de euro, bani destinaţi fermelor mici, dar şi celor mari. Mai mult, tinerii vor beneficia de avantaje suplimentare. Poziţia României în chestiunea politicii agricole comune a Uniunii Europene, dar şi atragerea fondurilor comunitare se află printre obiectivele noului ministru al agriculturii, domnul Stelian Fuia, ceea ce, după opinia mea, este un lucru foarte bun. Agricultura românească trebuie să reuşească să acceseze banii care-i stau la dispoziţie în acest an de la Uniunea Europeană. Pentru noul ministru, preluarea portofoliului agriculturii este o provocare maximă. "Este un minister foarte greu, iar obiectivul meu este foarte clar: să-l transform într-un minister al economiei rurale. E foarte important să accelerăm absorbţia fondurilor europene, pentru că este un minister cu multe fonduri alocate. De anul acesta avem de accesat cam trei miliarde de euro, ceea ce înseamnă circa 40 la sută din cât s-a angajat să atragă Guvernul României", a declarat noul ministru la preluarea mandatului. În plus, este necesar, cred eu, ca România să-şi negocieze cât mai favorabil poziţia în noua politică agricolă a anilor 2014 - 2020 a Uniunii Europene. După 2014 vor veni foarte mulţi bani pentru consultanţa agricolă, iar banii din acest sector nu pot fi accesaţi decât de camerele agricole. De aceea, procesul de înfiinţare a acestora trebuie urgentat şi finalizat. Atâta vreme cât nu va beneficia de fondurile care-i sunt alocate de UE, nu se va bucura de aceleaşi condiţii ca şi fermierul din vestul Europei.

: Cu permisiunea dumneavoastră, voi continua tema de săptămâna trecută despre noua politică agricolă europeană comună ce se va implementa din 2014, în urma iniţiativei comisarului român Dacian Cioloş. Bugetul Politicii Agricole Comune (PAC), în valoare de 55 de miliarde de euro pe an, reprezintă - se ştie - 40 de procente din întregul buget al UE. Fiecare cetăţean al Uniunii plăteşte, în medie, doi euro pe săptămână pentru finanţarea acestuia. Subvenţiile se împart în doi piloni, primul reprezentând plăţile acordate în funcţie de mărimea fermei şi ocupând 75 la sută din totalul bugetului PAC, iar al doilea e reprezentat de plăţile acordate în funcţie de acţiunile pe care fermierii le fac pentru mediul înconjurător. De regulă, primul pilon atrage cele mai multe divergenţe. Practic, noua reformă a agriculturii UE ajută mai mult statele din Est. Potrivit unor informaţii din presa franceză, fostele ţări comuniste, acum membre UE, vor ajunge să câştige cu peste 30 la sută mai mult, în defavoarea celor din Vest. Schimbarea provine din plafonarea plăţilor pentru marile întreprinderi agricole. În această situaţie vor pierde bani Germania, Franţa şi Marea Britanie. Dacă propunerile PAC vor fi aprobate, atunci subvenţiile se vor acorda în funcţie de suprafaţa terenului agricol, în intervalul 2014-2020. În prezent, fermierii francezi primesc bani în funcţie de mărimea producţiei, iar românii în funcţie de suprafaţa aflată în exploatare. Plăţile către fermele mari vor fi limitate la 300.000 de euro pe an. În plus, vor fi aplicate taxe forfetare pentru subvenţiile ce depăşesc 150.000 de euro. Acestea sunt două elemente care, după părerea mea, ar trebui intens negociate de partea română. Un singur argument e suficient: plafonarea plăţilor la 300.000 de euro pe an va duce, inevitabil, la fărâmiţarea suprafeţelor agricole, ceea ce, evident, va greva asupra agriculturii de înaltă performanţă. Întregul pachet de măsuri al noii PAC va necesita un studiu aprofundat şi o evaluare de ansamblu a acestuia. Abia apoi se va supune executivului, spre aprobare, propunerea finală. Pe de altă parte, fermierii mici acuză că plăţile individuale către proprietarii de ferme mari nu sunt transparente, iar banii pot fi folosiţi şi în alte scopuri. La rândul lor, proprietarii de ferme mari spun că plăţile directe favorizează fermierii mici, ceea ce face ca distribuţia fondurilor UE să fie incorectă. Tuturor acestora comisarul Dacian Cioloş le răspunde: "Avem nevoie de o politică agricolă comună, nu doar de o politică pentru cele mai productive dintre ţări".

: Comisarul european pentru agricultură, domnul Dacian Cioloş, a fost din nou prezent în România, în perioada 13-17 octombrie, în prima dintr-o serie de vizite în statele membre ale Uniunii Europene, după lansarea pachetului legislativ de reformă a Politicii Agricole Comune (PAC). Evident că înaltul oficial european s-a întâlnit cu demnitarii români de prim rang, dar nu asta face obiectul declaraţiei mele de astăzi, ci tocmai noua politică agricolă la nivel comunitar. Punctele-cheie ale reformei, care se va aplica din 2014, sunt: Ajutor de criză: Comisia Europeană propune "plase de siguranţă" în caz de crize şi dezastre naturale şi noi sisteme de asigurări. Eliminarea unor intermediari: Bruxelles-ul doreşte să reducă drastic circuitele între producători şi consumatori. Ajutor pentru tinerii fermieri: pentru a încuraja tinerii să vină în agricultură, Comisia Europeană propune un ajutor de instalare pentru fermierii care nu au împlinit 40 de ani. Locuri de muncă la sate: vor fi sprijinite proiectele de microîntreprinderi, cu finanţare până la cinci ani, până la 70.000 de euro. Ajutor pentru zonele fragile: pentru a evita deşertificarea, vor fi sprijiniţi fermierii din zone dezavantajate din punct de vedere natural. Cercetare şi inovare agronomică: acest sector va avea un buget dublu. Protejarea ecosistemelor: 30 de procente din plăţile directe ar urma să fie acordate pentru practici ecologice. Dacian Cioloş a arătat că propunerile sale pentru revizuirea politicii agricole a Uniunii Europene din 2014 reprezintă o reformă profundă, în pofida numeroaselor apeluri de a reduce substanţial cheltuielile agricole ale blocului comunitar. Comisarul român a precizat că noile reguli ar trebui să se concentreze, în primul rând, pe o mai bună direcţionare a plăţilor către fermieri. Noua PAC pare să aducă beneficii pentru România, în primul rând la nivelul alocării bugetare. În 2014, România va primi cu 34 la sută mai multe fonduri pentru agricultură decât în 2013. Dacă în ultimul an în care se aplică actuala PAC - 2013 - România va primi plăţi directe în valoare de 1,09 miliarde euro, în 2014 - primul an al noii PAC - va primi 1,47 miliarde euro. Fondurile alocate ţării noastre vor creşte treptat, astfel încât, în 2019, la finalul implementării noii PAC, vom ajunge să primim 1,94 miliarde euro, potrivit estimărilor Comisiei Europene. Cifrele acestea, propuse de Comisie, vor fi desigur ajustate în Parlamentul European şi prin negocierile cu statele membre care trebuie să aprobe reforma PAC. Despre cum se vor da subvenţiile pentru ferme şi nemulţumirile unor state membre vizând noua politică agricolă, săptămâna viitoare, cu permisiunea dumneavoastră, într-o altă declaraţie.

: Pe Ion Diaconescu - Dumnezeu să-l odihnească! - nu l-am cunoscut personal, n-am fost colegi în Parlament. Marele politician ţărănist a părăsit instituţia legislativă în anul 2000 şi s-a retras în turnul său de fildeş, să scrie cărţi, să-şi rememoreze viaţa. Pe vremea aceea, eu abia începeam primul meu mandat. Dar cine nu-l cunoştea pe Ion Diaconescu? Chiar dacă, din punct de vedere politic, nimic nu ne apropia, am remarcat întotdeauna ţinuta cu totul specială, elegantă şi demnă, inteligenţa acestui bărbat de stat, sobru, întotdeauna raţional, realist şi profund cunoscător al chestiunilor aflate în dezbatere. L-am urmărit de multe ori, şi înainte şi după anul 2000, în apariţiile sale televizate, atâtea câte au fost, ori în alte ipostaze. Ion Diaconescu nu s-a erijat niciodată în interlocutorul omniscient, deţinătorul adevărului absolut, dimpotrivă, era moderat în afirmaţii, convingător, nu-i lipsea bunul-simţ (doar provenea din lumea satului) şi, ca un veritabil om politic, nu a fost preocupat niciodată de propria lui căpătuială. Chiar dacă acesta ar fi fost singurul lui merit în perioada scurtă în care s-a aflat în prim-planul vieţii politice româneşti, tot ar merita pe deplin respectul şi recunoştinţa posterităţii. Dar Ion Diaconescu a fost cu mult mai mult, iar despre meritele sale personale se va vorbi cu siguranţă pe îndelete, atunci când va veni momentul potrivit. Deocamdată, cu dispariţia lui Ion Diaconescu, o lume se retrage în istorie. Este lumea unor suferinţe greu de imaginat, a umilinţei, a aruncării demnităţii umane la lada de gunoi a istoriei. Cei 17 ani de temniţă comunistă ai lui Ion Diaconescu reprezintă partea barbară a fiinţei umane. Cu siguranţă, trecerea lui în lumea de dincolo ne lasă cu mult mai săraci, într-o perioadă în care decenţa şi bunul-simţ ar fi esenţiale. Că recunoaştem sau nu, odată cu moartea lui se încheie un capitol important din istoria poporului român. Şi ar mai fi ceva. A plecat îndurerat că partidul pe care l-a condus, al marelui Maniu, a rămas divizat. Ion Diaconescu a fost un lider ţărănist de excepţie, un reper moral, un anticomunist convins. A crezut până în ultima clipă că ţărăniştii se vor uni şi vor reveni în prim-planul vieţii politice. "Maniu mi-a spus să nu las partidul să dispară, dar partidul este acum în agonie", avea să afirme Diaconescu cu puţin timp înainte de marea despărţire. Deşi am alte convingeri politice, recunosc fără rezerve că, fără ţărănişti, politica românească este cu mult mai săracă. Dar politica nu ţine seama de sentimente.

: Mai în fiecare săptămână, la uşa biroului meu parlamentar din teritoriu mă aşteaptă câţiva bătrâni îngrijoraţi, care de fiecare dată îmi adresează aceeaşi întrebare: luna viitoare vom mai primi pensiile? Când autorităţile îi avertizează la tot pasul că nu mai sunt bani de pensii, ce poţi să le mai spui unor oameni care aşteaptă poştaşul cu sufletul la gură, să le aducă 700 - 800 de lei (unora pe jumătate), ca să-şi cumpere medicamente, să-şi achite întreţinerea, gazele, curentul electric, iar din puţinul care le mai rămâne să-şi iluzioneze coşul zilnic din ce în ce mai gol? Încerc să-i liniştesc, spunându-le că Guvernul va găsi de fiecare dată resursele băneşti necesare. Din păcate, eu însumi parcă sunt sceptic uneori în privinţa asigurărilor pe care le ofer interlocutorilor mei. Reprezentanţii actualei puteri justifică deficitul înregistrat la fondul de pensii prin argumente de genul celor prin care înglobează pensionarii în conglomeratul asistaţilor social, comiţând, după părerea mea, o mare eroare. Pensionarul nu a fost şi nu este un asistat, el şi-a creat în toate timpurile un venit pentru bătrâneţe, cotizând zeci de ani la bugetul asigurărilor sociale de stat. Principala explicaţie în privinţa deficitului înregistrat de fondul de pensii o constituie modificarea fundamentală intervenită în structura economiei, dispariţia multor ramuri şi subramuri, a sute şi sute de întreprinderi, prăbuşirea agriculturii, cu consecinţe dintre cele mai dureroase în planul ocupării populaţiei active, respectiv în raportul dintre salariaţi şi pensionari, ajungându-se de la 8.142.000 de persoane ocupate în 1989, la circa 4 milioane astăzi. Pe de altă parte, sub presiunea crizei economice, numărul bugetarilor a fost redus cu încă aproximativ 740.000 de oameni, sporind numărul total al şomerilor şi, în acelaşi timp, scăderea contribuţiilor la bugetul asigurărilor de pensii. Este de ştiut că, până în anul 1989, banii vărsaţi la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajaţi depăşea de două ori necesarul pentru plata pensiilor. Cu alte cuvinte, fondul respectiv era unul de acumulare. Alimentarea sa din ce în ce mai slabă l-a împins în mod inevitabil la deficit. În această privinţă trebuie amintit că din cei 20 de agenţi economici care au cele mai mari datorii la bugetul asigurărilor sociale de stat, 17 sunt cu capital de stat sau majoritar de stat, iar suma pe care trebuie s-o plătească este de 5,42 miliarde de lei, reprezentând aproape o treime din deficitul Fondului de pensii prognozat pentru acest. Balanţa bugetului asigurărilor sociale de stat s-a menţinut pozitivă până în 1997, timp în care s-au făcut rezerve de bani pentru pensii. Statul s-a înfruptat însă din aceşti bani, i-a cheltuit în alte scopuri, iar în momentul de faţă nu ştie pe unde să scoată cămaşa ca să-i returneze, aruncând vina pe guvernările anterioare. Cine răspunde pentru situaţia atât de gravă la care s-a ajuns în acest domeniu? Statul, el ce treabă are şi de ce-l avem pe el, am răspunde noi, spunând precum conu’ Leonida, eroul lui Caragiale. Numai că primul-ministru al ţării îi serveşte astăzi o replică dură marelui dramaturg, afirmând public, sus şi tare, că statul social a murit, că Europa socială nu mai există. Cu scuzele de rigoare, nu prea are dreptate, pentru simplul motiv că statul social nu a fost inventat de comunişti, ci există de sute de ani. De fapt, cele mai puternice ţări capitaliste s-au putut dezvolta asigurându-şi înainte de toate pacea socială, printr-o permanentă şi consistentă protecţie socială.

: O să cer şi ploaie, că în funcţie de asta ne merge bine la toată lumea. Eu o să fac o declaraţie în nume personal, ţinând cont de o emisiune care a avut loc aseară la "Antena 3" şi vreau să fac câteva precizări. În cadrul companiilor pe care le coordonez lucrează peste 3.600 de salariaţi, vizavi de cei 2.000 de la Nokia care au plecat. Facem comparaţia. Oameni pentru care plătesc la zi taxe la stat şi care prin intermediul acestui loc de muncă au posibilitatea să ducă un trai decent şi să-şi întreţină familiile. Pentru toate activităţile pe care le desfăşor şi le coordonez, plătesc taxe statului român şi am demonstrat de la începutul carierei, cu toate verificările făcute, că adevărul este unul şi nu-s două adevăruri. Având în vedere aceste aspecte dar şi prezentarea unor informaţii false şi profund calomnioase în cadrul emisiunii "Sinteza zilei" de la Antena 3, am decis să acţionez în instanţă postul de televiziune amintit pentru restabilirea adevărului şi pentru sancţionarea celor ce propagă minciuna şi calomnia sub formă de materiale jurnalistice. Din acest moment, mă pun la dispoziţia organelor de anchetă, fără să fie necesară solicitarea aprobării Camerei, sau mai ştiu eu ce, iar în momentul când s-ar confirma aşa ceva, cel ce vă vorbeşte îşi depune demisia din Parlamentul României. Nu este pentru prima dată când postul de televiziune menţionat prezintă informaţii false în ceea ce mă priveşte, înlocuind deontologia profesională şi bunul simţ cu atacuri la persoană şi denigrări. În cadrul emisiunii în care s-au făcut referiri la persoana mea, ele au fost gândite să-mi aducă grave prejudicii de imagine. De aceea este cu atât mai important ca justiţia să se pronunţe, să pună capăt acestor abuzuri. Vreau să vă menţionez că pentru mine este o onoare să produc pâine şi faptul că ai bunul simţ s-o dai şi celor din jurul tău este o onoare şi mai mare. Şi în faţa propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu, eu sunt mulţumit de ceea ce fac şi faptul că în aceste condiţii duc o barcă cu peste 3600 de salariaţi, cu necazurile şi greutăţile care sunt astăzi, dar să te plângi e rău, să te lauzi este şi mai rău. De aceea, fiecare îşi duce crucea lui. Şi vreau să-i atenţionez pe cei de la Antena 3 că, din câte ştiu, n-a început campania electorală şi niciodată n-am dat un pas înapoi, chiar cu orice risc, şi de-a lungul timpului, am dovedit că sunt un temerar în ceea ce fac şi nu mi-este ruşine de ceea ce produc în Insula Mare a Brăilei, că au spus că avem barje, că avem nu ştiu ce. În viaţa mea n-am avut o barjă. Dar, probabil, c-o să-mi iau de aici încolo. Vă mulţumesc frumos. (Aplauze.)

: Printre construcţiile socialiste mai mult sau mai puţin contestate, sistemul de irigaţii a fost un proiect cu adevărat bun. Înainte de 1989, România avea o reţea de irigaţii întinsă pe o suprafaţă de 3,2 milioane de hectare. Astăzi, la mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţie, nu mai există aproape nimic. Irigaţiile au dispărut. Sistemul acela făcut pe timpul comunismului s-a mistuit după 1990. S-a furat tot, de la pompele care trăgeau apa din Dunăre sau din râurile interioare, până la dalele din beton care căptuşeau canalele de irigaţii. Din dale, oamenii şi-au făcut alei prin curte, iar din ţevi, un soi de boltă în jurul caselor. Problema e că nu i-a oprit nimeni, dar nici n-a venit cineva, de-a lungul acestor ani, să refacă lucrările. Lipsa banilor a fost tot timpul o scuză bună. Aşa am ajuns ca, în 2011, să udăm doar 300.000 de hectare. Pe hârtie, căci faptic sunt doar 100.000. Alte surse indică o suprafaţă de aproximativ 560.000 de hectare, dar tot puţin înseamnă, căci la ora actuală România are un deficit de 2,6 milioane hectare neudate. Conform unor estimări, sunt necesare în jur de 14 miliarde de euro pentru a pune la punct un sistem de irigaţii la nivelul celui din 1989, întrucât refacerea sistemului de pe un hectar de teren costă în jur de 7.000 de euro. Alte date statistice oferă dimensiunea exactă: România are o suprafaţă agricolă de 14,7 milioane hectare, din care 9,4 milioane hectare de teren arabil. Din această suprafaţă arabilă, până în 1989 era irigat un procent de 34%, iar astăzi, luând în considerare cele mai optimiste date, avem o suprafaţă irigată de abia 6%! Lucrurile stau foarte prost. Refacerea sistemului, dar şi întreţinerea lui costă miliarde bune de euro şi zeci de ani. Bani şi timp pe care agricultura autohtonă nu şi-i permite. Problema este cu atât mai gravă cu cât zonele care au cea mai mare nevoie de irigaţii sunt cele care reprezintă principalele regiuni agricole ale ţării. Astfel, creşterea suprafeţelor de teren agricol irigate este în prezent o măsură urgentă care trebuie aplicată, mai ales în condiţiile în care anumite zone ale ţării se vor confrunta tot mai pregnant cu fenomenul de secetă. Clima se schimbă, de ani şi ani. Ce bun ar fi fost acum sistemul acela de irigaţii! Dar vorbele sunt de prisos. Problema e ce va fi de acum încolo. Nimeni nu ştie. De la fermierii cu care am vorbit am auzit un singur lucru: fără irigaţii nu va mai exista agricultură în România. O ţară care are 9,4 milioane de teren arabil! Ar putea să hrănească 100 de milioane de oameni. "Grânarul Europei", aşa era numită România în perioada interbelică, iar acum suntem "handicapaţii Europei", după cum spun unii, furioşi. Ţăranii aşteaptă de la Guvern o strategie pentru refacerea sistemului de irigaţii. Dar de la guvernanţi curg, în ultima vreme, doar promisiuni, care mai de care mai strălucitoare.

: În intervenţia mea de astăzi vreau să mă refer la un eveniment care a întregit marea bucurie naţională a unirii provinciilor române sub acelaşi drapel, înfăptuită la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Evenimentul la care mă refer este semnarea Tratatului de pace cu Germania, cunoscut sub numele de "Tratatul de la Versailles". Anul acesta, chiar astăzi, la data de 28 iunie, sărbătorim 92 de ani de la încheierea oficială a primului război mondial. Tratatul de la Versailles face parte dintr-un sistem de tratate care, practic, au consemnat, din punct de vedere diplomatic, încheierea războiului. România, ca ţară învingătoare, a fost reprezentată de o delegaţie formată din personalităţi marcante ale vieţii politice de atunci, dintre care îi amintesc aici pe Ion I.C. Brătianu şi pe generalul Constantin Coandă. Importanţa acestui tratat rezidă şi din faptul că două dintre prevederile acestuia fac referire expresă la România. Astfel, articolul 224 prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor şi privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanţa-Istanbul, care intra astfel în posesia statului român. A doua prevedere avea în vedere renunţarea de către Germania la Tratatul de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918, tratat care, prin conţinutul său, aservea economic România celui de-al doilea Reich. Germania era obligată să plătească "toate pagubele cauzate populaţiei civile a fiecăreia dintre Puterile aliate şi Asociate", cuantumul urmând a fi stabilit de o comisie. Din nefericire, România nu a beneficiat din partea Germaniei de nicio sumă în contul pierderilor sale de război, deşi problema reparaţiilor de război a făcut obiectul mai multor întâlniri şi aranjamente internaţionale în perioada interbelică. Tratatul cu Germania includea şi Statutul Societăţii Naţiunilor, primul organism internaţional care urma să vegheze la menţinerea păcii. Prin semnarea tratatului, România recunoştea şi această organizaţie al cărei membru fondator va fi. Contribuţia importantă a României la pacea şi ordinea mondială a făcut ca prestigiul internaţional de care se bucura ţara noastră să atingă cele mai înalte niveluri, iar omagiul nostru celor care au dus România pe culmi nemaiatinse până în acel moment este firesc.

: Camera Deputaţilor adopta, la 10 martie 1998, Legea nr.96 privind proclamarea Zilei Drapelului Naţional, sărbătorită, în fiecare an, la 26 iunie. Proiectul de lege privind "Ziua Drapelului Naţional" a fost iniţiat de patru parlamentari ai PSD - Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu, Acsinte Gaspar şi Ioan Bivolaru. Conform acesteia, Ziua Drapelului Naţional este marcată de către autorităţile publice şi de celelalte instituţii ale statului prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate istoriei patriei, precum şi prin ceremonii militare specifice. Se pot organiza, de asemenea, ceremoniale publice de înălţare a drapelului României. Este bine că am decis printr-o lege să sărbătorim acest eveniment fundamental pentru definirea identităţii noastre. Legat de acest eveniment pe care îl vom marca peste câteva zile, permiteţi-mi, stimaţi colegi, câteva considerente de ordin istoric. Revoluţia de la 1848 a lăsat naţiunii române nu numai un program politic, care a marcat profund devenirea noastră istorică, dar, în egală măsură, ne-a transmis două simboluri fundamentale: drapelul naţional şi cântecul care îi va călăuzi pe români în lupta pentru reîntregirea neamului, imnul naţional. În anul revoluţionar 1848, tricolorul românesc a fost înfăţişat public, mai întâi la Paris, la Hotel de Ville, în prezenţa lui Jules Michelet şi a lui Dumitru Brătianu, în chiar momentul începutului Revoluţiei franceze, în februarie, apoi consacrat ca steag naţional, în Transilvania, de către cea de-a doua Adunare Naţională de la Blaj. El a unit toţi românii din Muntenia, Moldova şi Transilvania în lupta pentru unitate şi independenţă. Drapelul naţional, albastru, galben, roşu, a fost decretat pentru prima oară ca simbol naţional de Guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească, la 26 iunie 1848, dar istoria modernă consemnează faptul că aceste culori erau reunite în "Steagul cel mare" al Adunării norodului, în Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. Constituţia României din 1991 prevede că drapelul tricolor este un simbol naţional, alături de stemă, sigiliu şi imn. Anterior, în data de 15 iunie, drapelul naţional a fost sfinţit. El avea înscrisă deviza "Dreptate şi Frăţie". Chiar dacă nu întotdeauna faptele istoriei noastre sunt cunoscute ca atare, putem afirma acum, la 163 de ani de la Revoluţia din 1848, că Ţările Române au fost ultima frontieră a marii Revoluţii europene din acel an. Fie ca paşii prin istoria înaintaşilor noştri să ne ajute să depăşim ambiţiile mărunte, să mobilizăm marile virtuţi cetăţeneşti şi umane, pentru a înscrie România pe traiectoria visată de paşoptişti, cei care au lansat tricolorul în lume. Victoria lor nu a fost imediată, dar nimic din ce este greu şi măreţ nu se înfăptuieşte la comandă. Mesajul lor către noi rămâne extraordinar de actual, în spiritul racordării naţiunii române la modernitatea europeană. Istoria ne întăreşte prin exemplul celor care au fost.