: Mai în fiecare săptămână, la uşa biroului meu parlamentar din teritoriu mă aşteaptă câţiva bătrâni îngrijoraţi, care de fiecare dată îmi adresează aceeaşi întrebare: luna viitoare vom mai primi pensiile? Când autorităţile îi avertizează la tot pasul că nu mai sunt bani de pensii, ce poţi să le mai spui unor oameni care aşteaptă poştaşul cu sufletul la gură, să le aducă 700 - 800 de lei (unora pe jumătate), ca să-şi cumpere medicamente, să-şi achite întreţinerea, gazele, curentul electric, iar din puţinul care le mai rămâne să-şi iluzioneze coşul zilnic din ce în ce mai gol? Încerc să-i liniştesc, spunându-le că Guvernul va găsi de fiecare dată resursele băneşti necesare. Din păcate, eu însumi parcă sunt sceptic uneori în privinţa asigurărilor pe care le ofer interlocutorilor mei. Reprezentanţii actualei puteri justifică deficitul înregistrat la fondul de pensii prin argumente de genul celor prin care înglobează pensionarii în conglomeratul asistaţilor social, comiţând, după părerea mea, o mare eroare. Pensionarul nu a fost şi nu este un asistat, el şi-a creat în toate timpurile un venit pentru bătrâneţe, cotizând zeci de ani la bugetul asigurărilor sociale de stat. Principala explicaţie în privinţa deficitului înregistrat de fondul de pensii o constituie modificarea fundamentală intervenită în structura economiei, dispariţia multor ramuri şi subramuri, a sute şi sute de întreprinderi, prăbuşirea agriculturii, cu consecinţe dintre cele mai dureroase în planul ocupării populaţiei active, respectiv în raportul dintre salariaţi şi pensionari, ajungându-se de la 8.142.000 de persoane ocupate în 1989, la circa 4 milioane astăzi. Pe de altă parte, sub presiunea crizei economice, numărul bugetarilor a fost redus cu încă aproximativ 740.000 de oameni, sporind numărul total al şomerilor şi, în acelaşi timp, scăderea contribuţiilor la bugetul asigurărilor de pensii. Este de ştiut că, până în anul 1989, banii vărsaţi la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajaţi depăşea de două ori necesarul pentru plata pensiilor. Cu alte cuvinte, fondul respectiv era unul de acumulare. Alimentarea sa din ce în ce mai slabă l-a împins în mod inevitabil la deficit. În această privinţă trebuie amintit că din cei 20 de agenţi economici care au cele mai mari datorii la bugetul asigurărilor sociale de stat, 17 sunt cu capital de stat sau majoritar de stat, iar suma pe care trebuie s-o plătească este de 5,42 miliarde de lei, reprezentând aproape o treime din deficitul Fondului de pensii prognozat pentru acest. Balanţa bugetului asigurărilor sociale de stat s-a menţinut pozitivă până în 1997, timp în care s-au făcut rezerve de bani pentru pensii. Statul s-a înfruptat însă din aceşti bani, i-a cheltuit în alte scopuri, iar în momentul de faţă nu ştie pe unde să scoată cămaşa ca să-i returneze, aruncând vina pe guvernările anterioare. Cine răspunde pentru situaţia atât de gravă la care s-a ajuns în acest domeniu? Statul, el ce treabă are şi de ce-l avem pe el, am răspunde noi, spunând precum conu’ Leonida, eroul lui Caragiale. Numai că primul-ministru al ţării îi serveşte astăzi o replică dură marelui dramaturg, afirmând public, sus şi tare, că statul social a murit, că Europa socială nu mai există. Cu scuzele de rigoare, nu prea are dreptate, pentru simplul motiv că statul social nu a fost inventat de comunişti, ci există de sute de ani. De fapt, cele mai puternice ţări capitaliste s-au putut dezvolta asigurându-şi înainte de toate pacea socială, printr-o permanentă şi consistentă protecţie socială.