: "Un grav atentat la siguranţa naţională" Fără îndoială, atacul concertat al coaliţiei de la guvernare asupra Pilonului II de pensii reprezintă un grav atentat la siguranţa naţională, iar Consiliul Suprem de Apărare a Ţării trebuie să se sesizeze în acest sens. Securitatea financiară a milioane de români care aveau sub 35 de ani în urmă cu un deceniu este grav ameninţată atât prin diminuarea succesivă a contribuţiilor acestora la fondurile de pensii private obligatorii, cât şi prin declararea ca facultativă a plăţii acestor contribuţii. Prin acţiunile lor iresponsabile, actualii guvernanţi demonstrează că nu îi interesează cine va asigura acestei generaţii, dacă nu un venit decent, măcar unul la limita subzistenţei, peste 20 de ani când îşi vor fi îndeplinit stagiul complet de cotizare şi îşi vor solicita dreptul constituţional la pensie. Un calcul matematic simplu arată că la un salariu mediu brut, în România, în prezent estimat la circa 3.300 lei, contribuţia de 21,25% virată la Pilonul I de pensii se ridică la aproximativ 700 de lei lunar. Această sumă, însă, se redistribuie în secunda doi pentru onorarea pensiilor aflate în prezent în plată, deci nu se capitalizează, nu se acumulează şi nu se înmulţeşte în beneficiul ulterior al contribuabilului. În aceste condiţii, despre ce randament superior al Pilonului I faţă de Pilonul II vorbeşte ministrul finanţelor publice atunci când propovăduieşte facultativitatea contribuţiei la acest fond privat de pensii? În momentul de faţă, contribuţia la Pilonul II reprezintă 3,75% din salariul brut, deşi ar fi trebuit să atingă deja 6%. Chiar şi cu această contribuţie diminuată, în contul beneficiarului tot se mai acumulează 124 lei lunar, ceea ce reprezintă aproape 1.500 de lei anual, respectiv peste 52.000 de lei după un stagiu de cotizare de 35 de ani. Dacă la această sumă adăugăm şi randamentul investiţional al Pilonului II de pensii, care în cei 10 ani de la înfiinţare aproape că a ajuns la 20%, vom constata că, la final, după încă două decenii de plată a contribuţiilor, acest fond aproape că se va dubla. Ajungem, deci, la concluzia că Guvernul PSD-ALDE confiscă fiecărui cetăţean român, care în prezent are 45 de ani, dreptul de a se bucura, la pensie, de un aport suplimentar de circa 100.000 lei, adică peste 20.000 euro, cât ar reprezenta suma medie consolidată în minimum 30 de ani de contribuţie la Pilonul II. Conform cifrelor diseminate în prezent, în România sunt circa 7 milioane de participanţi la fondurile de pensii private Pilon II, iar suma acumulată în conturile lor a atins 43 de miliarde de lei, din care câştigul total din investiţii reprezintă peste 7 miliarde de lei. Desfiinţarea Pilonului II va lăsa peste 80% dintre salariaţii actuali fără nicio formă de economisire la bătrâneţe, atâta vreme cât instituirea unui regim facultativ de contribuţie la un pilon de pensii private s-a dovedit deja ineficientă, dacă avem în vedere cei sub 10% dintre angajaţi, circa 400.000 de contribuabili, care participă în prezent la Pilonul III, opţional prin definiţie. Guvernul trebuie să înţeleagă că Pilonul II nu este concurent Pilonului I, ci complementar, acest sistem funcţionând cu succes în alte state unde a fost aplicat, tocmai pentru a compensa scăderea capacităţii statului de a onora plata unor pensii decente. Marele avantaj al acestei forme de economisire este atât posibilitatea de multiplicare pe termen lung, prin plasamentele efectuate de administratorii privaţi ai fondului, cât şi posibilitatea transmiterii capitalului acumulat prin succesiune, moştenitorilor, ceea ce nu se întâmplă în cazul Pilonului I. Acestea, dar nu numai sunt motivele pentru care ministrul finanţelor publice trebuie să plece.

: "Gura FMI adevăr grăieşte..." Chiar dacă ţara noastră nu are perfectat în prezent un acord de finanţare cu Fondul Monetar Internaţional, instituţia financiară este interesată constant de evoluţiei economiei româneşti, efectuând periodic, prin experţii săi şi prin proprii reprezentanţi acreditaţi la Bucureşti, evaluări şi prognoze ale principalilor indicatori. Ultima astfel de analiză a avut loc în primăvara acestui an, concluziile fiind prezentate public, în cadrul unei conferinţe de presă, de şeful misiunii Fondului Monetar Internaţional pentru România şi reprezentantul permanent al instituţiei în ţara noastră. Conform estimărilor formulate de experţii financiari ai Fondului, Produsul Intern Brut va scădea în 2018 faţă de anul trecut, cantonându-se la numai 5%, în condiţiile în care, conform prognozelor, investiţiile nu se vor înscrie pe un trend pozitiv. Unul dintre punctele critice invocate vizează lentoarea investiţiilor structurale, fapt care pune politica monetară sub presiune, evoluţia alarmantă a Indicelui Robor şi creşterea deficitelor fiind de rău augur pentru fluenţa creditării şi dezvoltarea predictibilă a economiei. Raportorii FMI au mai semnalat proporţia scăzută a veniturilor fiscale, în contradicţie flagrantă cu evoluţia pozitivă a PIB-ului în cursul anului precedent. Din aceste considerente, în condiţiile în care îmbunătăţirea colectării şi reconsiderarea relaţiei dintre fisc şi contribuabili rămân la stadiul de simple deziderate, perspectivele de apreciere a politicilor financiare şi economice sunt încă incerte. Desigur, preocupările Executivului pentru reformarea sistemului de salarizare a bugetarilor şi a celui de pensii publice ar fi notabile, dacă nu s-ar baza exclusiv pe redirecţionarea discreţionară a creşterii PIB către aceste sectoare. Temperarea ratei de creştere economică înregistrată anul trecut, datorată, în cea mai mare parte, aportului industriei, prin investitorii multinaţionali, va genera dezechilibre inclusiv pe piaţa muncii, chiar dacă şomajul rămâne încă la cote reduse, mascat de implementarea unor Programe de tip Start-Up Nation, care ameliorează scriptic oarecum gradul de ocupare. În condiţiile în care, conform unui studiu al Eurostat, diseminat recent, peste 20% dintre cetăţenii români apţi de muncă, având vârste cuprinse între 20 si 64 de ani, sunt în prezent rezidenţi în alte state din Uniunea Europeană, economia riscă să funcţioneze în acest an cu luminile de avarie pornite. Semn că gura FMI adevăr grăieşte...

: "Pilonul II, prioritatea zero!" Într-un comunicat de presă dat publicităţii în ajunul declanşării aşa numitei revoluţii fiscale, la începutul acestui an, Asociaţia pentru Pensiile Administrate Privat din România preciza că "Reducerea în premieră a contribuţiei de la procentul actual de 5,1% la 3,75%, în locul majorării la 6%, conform legii, transmite un semnal negativ, afectând viabilitatea pe termen lung a sistemului de pensii private", menţionând că decizia se va traduce în pensii private mai mici cu cel puţin 20% pentru viitorii pensionari şi potenţial mai scăzut de finanţare a afacerilor româneşti, prin intermediul pieţei de capital. Din păcate, această luare de poziţie era mult prea tardivă pentru a mai opri transferul masiv de fonduri de la Pilonul II de pensii către bugetul asigurărilor sociale de stat, declanşat prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2017 pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Evident, pentru a putea fi puse în operă, promisiunile coaliţiei PSD-ALDE trebuiau susţinute financiar. Scamatoria majorării salariului minim pe economie - însă doar pe hârtie! - prin transferul cotelor de contribuţii sociale din sarcina angajatorului în cea a angajatului şi a creşterii valorii punctului de pensie, dar şi a pensiei minime garantate s-a pus în scenă chiar pe banii contribuabililor. Înfiinţat în urmă cu 10 ani, sistemul de pensii private obligatorii şi-a demonstrat pe deplin eficienţa şi utilitatea. Administrarea Pilonului II de pensii s-a dovedit un succes, nefiind înregistrată vreo controversă pe această temă, sistemul fiind apreciat de toate organismele financiare internaţionale, chiar dat ca exemplu pentru randamentele înregistrate, mai mari chiar decât în jumătate dintre statele membre ale UE. Cu peste 7 milioane de conturi individuale şi mai mult de 4 milioane de contributori activi, raportând un randament mediu anual între anii 2008-2018 de aproape 9%, acest sistem a atras în ultimul deceniu contribuţii brute de peste 35 de miliarde lei, administrând în prezent active nete de peste 42,5 miliarde de lei, ceea ce reprezintă aproape 5% din PIB-ul României. Sigur, mai este mult până departe, dacă ar fi să ne raportăm la activele unor fonduri de pensii private implementate cu zeci de ani în urmă în Danemarca, Olanda, Elveţia sau Canada, care au ajuns să depăşească PIB-urile naţionale ale acestor state, dar, când miza o reprezintă confiscarea celor 9 miliarde de euro acumulate până acum în conturile românilor, nimic nu stă în calea coaliţiei de la guvernare. Sub pretextul că statul ar oferi un randament mai bun decât mediul privat, în domeniul pensiilor, PSD-ALDE încearcă din răsputeri să adoarmă vigilenţa românilor. Au mai rămas puţine zile până la trâmbiţata majorare a valorii punctului de pensie de la 1 iulie, iar prin vistierie bate vântul. Vor fi românii înşelaţi, din nou, pe banii lor?

: "Cu o floare nu se face primăvară fiscală..." Mai mult de o treime din cele peste 1.200.000 de companii active aflate în evidenţele operative ale Registrului Comerţului realizau, la finele anului trecut, o cifră de afaceri mai mică de un milion de euro, calificându-se practic, începând din 2018, pentru aplicarea regimului fiscal al impozitului pe cifra de afaceri. Aceasta pentru că, prin dispoziţiile introduse de O.U.G. nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pentru încadrarea unui operator economic la regimul fiscal al microîntreprinderilor, limita maximă a veniturilor realizate la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent s-a majorat de la 500.000 la 1.000.000 euro. Din păcate, acest artificiu legislativ nu a modificat corespunzător toate prevederile incidente în speţă ale Codului fiscal, cum ar fi art. 25, care la alin (4) lit. i) exclude în continuare de la deductibilitate cheltuielile de sponsorizare şi/sau de mecenat şi cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii, în cazul societăţilor comerciale plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor, deci ale celor cu cifre de afaceri sub un milion de euro. În condiţiile în care obţinerea unei sponsorizări este, de cele mai multe ori, singura cale pentru realizarea unor activităţi nonprofit, această formă de finanţare a entităţilor de tip ONG va tinde să devină exclusiv apanajul companiilor cu cifre de afaceri considerabile, supuse regimului fiscal al impozitului pe profit, mai preocupate însă de îmbunătăţirea imaginii publice şi, implicit, de obţinerea unor beneficii economice directe şi imediate din aceste activităţi, decât de exercitarea misiunii de responsabilitate socială pe care fiecare agent economic ar trebui să şi-o asume. Prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 25/2018, prin cosmetizarea art. 56 din Codul fiscal, Guvernul a încercat să dreagă busuiocul, admiţând ca microîntreprinderile care efectuează sponsorizări, potrivit prevederilor Legii nr. 32/1994, cu modificările şi completările ulterioare, pentru susţinerea entităţilor nonprofit şi a unităţilor de cult, care sunt furnizori de servicii sociale acreditaţi cu cel puţin un serviciu social licenţiat, potrivit legii, să poată scădea sumele aferente din impozitul pe veniturile microîntreprinderilor până la nivelul valorii reprezentând 20% din impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, datorat pentru trimestrul în care au înregistrat cheltuielile respective. Cu toate acestea, modificarea legislativă enunţată nu rezolvă problema în ansamblul ei, rezumându-se doar la încadrarea ca deductibile a cheltuielilor efectuate de microîntreprinderi cu sponsorizarea doar a anumitor entităţi nonprofit, şi anume, a celor care sunt furnizori de servicii sociale acreditaţi cu cel puţin un serviciu social licenţiat. Asistăm, practic, la un tratament discriminatoriu aplicat entităţilor nonprofit, accesul marii majorităţi a acestora la o importantă sursă de finanţare fiind mai departe îngrădit, ceea ce va conduce, în cele din urmă, la imposibilitatea desfăşurării activităţii. Este o stare de lucruri care trebuie să reintre în normalitate, prin modificarea şi completarea corespunzătoare a art. 56 din Codul fiscal pentru extinderea deductibilităţii cheltuielilor microîntreprinderilor cu sponsorizarea oricăror organizaţii nonprofit, adică orice asociaţii, fundaţii sau federaţii înfiinţate în România, potrivit legislaţiei în vigoare, care utilizează veniturile şi activele proprii pentru o activitate de interes general, comunitar sau nonpatrimonial.

: "Bătrâneţe, vremuri grele..." Informaţiile diseminate recent de Institutul Naţional de Statistică relevă un adevăr îngrijorător: procesul de îmbătrânire demografică se accentuează pe an ce trece, la finele lui 2017 populaţia în vârstă de peste 65 de ani depăşind deja cu 350.000 persoane populaţia tânără, de până la 14 ani. În cifre concrete, potrivit sursei citate, în România trăiau în intervalul de raportare menţionat 3,614 milioane persoane cu vârsta de peste 65 de ani faţă de numai 3,264 milioane persoane cu vârsta sub 14 ani. Comparativ cu începutul anului trecut, fenomenul de îmbătrânire demografică s-a accentuat, prin scăderea numărului persoanelor cu vârsta de până la 14 ani şi prin creşterea ponderii persoanelor vârstnice, de peste 65 de ani. Practic, dacă la 1 ianuarie 2017 indicele de îmbătrânire demografică era de 108 persoane vârstnice la 100 de persoane cu vârste tinere, la începutul acestui an ponderea persoanelor de peste 65 de ani a depăşit 110 raportat la un eşantion de 100 de tineri. Cu o situaţie similară se confruntă şi majoritatea statelor europene, în cele din vestul continentului apreciindu-se chiar că fenomenul tinde să atingă stadii critice care pot genera prăbuşirea sistemelor de pensii şi de asigurări de sănătate. Nu întâmplător, pentru a preveni asemenea scenarii apocaliptice, Guvernele ţărilor occidentale implementează constant politici coerente de creştere a ratei de ocupare a populaţiei în vârstă de peste 50 de ani şi de ajustare a vârstelor de pensionare, atât la femei, cât şi la bărbaţi. De asemenea, persoanelor pensionate le sunt eliminate toate interdicţiile de a munci, acestea fiind stimulate să desfăşoare activităţi lucrative cu program flexibil pentru menţinerea în sistemul contributiv şi pentru consolidarea venitului din pensie şi printr-o componentă salarială. Din aceste puncte de vedere, în România trebuie luate măsuri urgente, prognozele demografice anticipând o creştere explozivă a populaţiei vârstnice în următoarele decenii, la orizontul anului 2050 peste o treime din totalul populaţiei urmând să aibă vârsta de peste 60 de ani. În acest context, preocuparea Guvernului nu ar trebui să vizeze naţionalizarea sau facultativitatea contribuţiilor la pilonul II de pensii, ci creşterea sănătoasă a randamentului economiei naţionale, pentru atenuarea impactului social a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei şi implicit a forţei de muncă.

: "Guvernul fură şi de la cei cu ţâţa-n gură..." Prin art. 356 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, statul se obliga să sprijine dreptul la învăţare pe tot parcursul vieţii, prin acordarea sumei reprezentând echivalentul în lei a 500 de euro, calculat la cursul de schimb leu/euro comunicat de Banca Naţională a României şi valabil la data plăţii, fiecărui copil, cetăţean român, la naşterea acestuia, din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii. Fondul astfel constituit urma să fie depus la Trezoreria Statului, într-un cont de depozit destinat educaţiei permanente, pe baza certificatului de naştere al copilului şi putea fi consolidat în continuare, anual, de părinţii acestuia sau de reprezentanţii săi legali, prin direcţionarea unui procent de până la 2% din valoarea impozitului anual pe veniturile din salarii. Mai mult, sumele depuse în cont urmau să fie bonificate anual şi cu o rată a dobânzii stabilită prin ordin al ministrului finanţelor publice, asigurată de la bugetul de stat. Începând cu vârsta de 16 ani, cu acordul părinţilor sau reprezentaţilor legali, tinerii titulari puteau accesa contul pentru educaţie permanentă, Trezoreria Statului urmând să le elibereze vouchere echivalente în valoare cu sumele solicitate, care trebuiau utilizate exclusiv pentru educaţia permanentă, pe baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei Naţionale. Fericiţii beneficiarii de drept ai acestui act normativ trebuiau să fie cei peste un milion de copii români născuţi după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011, respectiv de la 1 ianuarie 2013, însă nici până astăzi nu au fost elaborate şi aprobate prin hotărâre de Guvern normele privind deschiderea, gestionarea şi accesul la contul pentru educaţie permanentă. Guvernele social-democrate care s-au succedat la putere în ultimii cinci ani nu au făcut decât să se complacă în prorogarea succesivă, prin ordonanţe de urgenţă, a aplicării acestei prevederi legale, ignorând faptul că dreptul la educaţie este garantat prin Constituţie şi obstrucţionând astfel, cu bună ştiinţă, accesul tinerilor la o sursă de finanţare predictibilă, menită să le faciliteze exercitarea acestui drept. Un exemplu de bună practică în acest domeniu îl reprezintă o iniţiativă oarecum similară a Executivului italian, care a decis, în urmă cu doi ani, că toţi tinerii vor primi în ziua în care împlinesc 18 ani un voucher de 500 de euro, cu condiţia să cheltuiască banii pe cărţi, tichete la concerte, bilete la teatru sau la cinema, vizite la muzee şi excursii în parcurile naţionale. Numai în primul an de aplicare a legii, cei circa 600.000 de tineri care au atins pragul majoratului au solicitat banii prin intermediul unei aplicaţii mobile şi i-au utilizat în scopurile prestabilite, efortul bugetar fiind de aproape 300 de milioane de euro. În România, însă, lucrurile bat pasul pe loc, în detrimentul celor peste un milion de tineri îndreptăţiţi la un beneficiu care le-a fost confiscat încă dinainte de a le fi acordat.

: Domnule preşedinte, Stimaţi colegi, Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "România pe... caiet!". Conform dicţionarului economic, pe care orice guvernant ar trebui măcar să-l silabisească, deficitul de cont curent este o măsură a comerţului unei ţări unde valoarea bunurilor şi a serviciilor importate excede valoarea bunurilor şi serviciilor exportate. Cu alte cuvinte, prin cuantificarea acestui parametru se poate diagnostica uşor tendinţa unei economii de a cumpăra mai mult decât vinde, adică de a se îndatora pentru consumul propriu sau, mai pe înţelesul tuturor, de a consuma pe credit, sau, mai plastic, pe caiet. Dacă acelaşi management nefast ar fi aplicat şi în cazul unei societăţi comerciale, aceasta ar evidenţia pierderi majore, la finalul exerciţiului financiar, prin sufocarea veniturilor de cheltuielile în exces, iar creditorii ar iniţia de urgenţă procedurile legale pentru declararea insolvenţei, urmată de atragerea răspunderii penale a administratorilor pentru gestionarea cu rea-credinţă a conturilor debitorului. În cazul unei economii naţionale, lucrurile nu stau chiar la fel. S-a acreditat ideea că statul nu poate da faliment, pentru că aceasta ar însemna, nu-i aşa, identificarea, indisponibilizarea, evaluarea şi valorificarea activelor sale pentru îndestularea - într-o oarecare măsură - a masei credale, dar şi anularea datoriilor care nu mai pot fi recuperate. Cu toate acestea, procedura de resuscitare economică a unui stat manageriat prost de guvernanţii săi poate fi mult mai dureroasă pentru cetăţeni - asimilaţi unor mărunţi acţionari - decât în cazul unei entităţi comerciale. Prea au simţit românii pe pielea lor biciul politicii inflaţioniste, prin care valoarea veniturilor şi economiilor populaţiei a fost diminuată dramatic, în a doua jumătate a deceniului 9 al secolului trecut, dar şi măsurile de austeritate, soldate cu diminuarea sau îngheţarea unor venituri salariale, din urmă cu 8 ani, pentru a nu se teme acum de naţionalizarea unor fonduri de pensii, aşa cum plănuieşte, în laboratoarele guvernării, coaliţia PSD-ALDE. Însă veştile rele nu s-au terminat aici. Cifrele date publicităţii de Banca Naţională a României, care demonstrează că, în primele două luni din 2018, deficitul de cont curent a crescut cu 140%, datoria externă s-a majorat cu 1,5 miliarde de euro, iar investiţiile străine directe se situează pe acelaşi trend descendent, ar trebui să-i trezească la realitate pe cei de la guvernare. Dar când aceştia dorm în continuare, visând la creşterea PIB-ului pe baza consumului populaţiei, deşi economistul-şef al BNR demonstrează public că România va avea cel mai mare deficit de cont curent raportat la produsul intern brut, după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, fiind cea mai fragilă ţară şi cel mai expus stat european, în cazul unei noi crize internaţionale, înseamnă că poporul este cel care trebuie să se trezească. Pentru că, deşi statele nu dau faliment, scenariul cel dramatic ar declinului lor economic ar presupune declararea încetării de plăţi şi prăbuşirea sistemului bancar, iar exemplul recent al Greciei ar trebui să ne dea cel puţin de gândit. Vă mulţumesc. Găvrilă Ghilea, deputat al PNL de Bihor.

: "Vinovaţi pentru delictul major al iubirii de ţară" Am comemorat, în urmă cu câteva zile, la umbra Troiţei Martirilor din localitatea bihoreană Lunca, 99 de ani de la o zi pe veci îndoliată pentru românii de pe aceste meleaguri atât de des trecute prin glonţ şi sabie în decursul trecutului lor milenar. E o minune Dumnezeiască faptul că apele Crişului Negru, ce se rostogolesc dinspre munte spre vale, nu sunt şi acum înroşite de sângele românilor patrioţi pe care îl spală de secole. Nedreapta istorie a făcut ca, după euforia actului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, la înfăptuirea căreia au contribuit şi cei mai destoinici fii ai săi, Ţara Beiuşului să rămână vremelnic sub cizmă străină. O eroare administrativă mult prea scump plătită, care a făcut posibilă transformarea acestui teritoriu într-un veritabil poligon de exterminare a celor care s-au pus în fruntea luptătorilor pentru unire. Ne întrebăm şi astăzi cum a fost posibil ca, sub privirile indiferente ale unei Europe care negocia tratate de pace, o gaşcă de ocupaţie, formată din secui fără căpătâi, cu minţile rătăcite, să curme vieţile a zeci de români bihoreni, ţărani şi intelectuali deopotrivă, din Beiuş, Cărpinet, Câmpani, Criştior, Finiş, Lunca, Sighiştel, Vaşcău, declaraţi vinovaţi şi executaţi pe loc pentru delictul major al iubirii de ţară şi vina supremă a dorinţei de libertate. Printre aceşti martiri ai neamului românesc s-au aflat şi marii avocaţi patrioţi ai Ţării Beiuşului, dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş - a căror memorie am evocat-o recent -, ridicaţi de la casele lor în puterea nopţii de Vinerea Mare a anului 1919 şi aduşi sub escortă în Lunca, pe malul Vărzarului, unde au fost schingiuiţi, mutilaţi, batjocoriţi şi asasinaţi. Au revenit în "glia rece, de lângă biserica din deal" a Beiuşului lor drag, eliberat cu doar câteva zile mai devreme de trupele române, aşa cum consemna eminentul dascăl al Liceului "Samuil Vulcan", prof. dr. Constantin Pavel, "în amurgul unei sumbre seri de primăvară, la 25 aprilie 1919, în două coşciuge de metal, petrecuţi de lacrimile satelor şi de jeluirea clopotelor". La 99 de ani de la acele cumplite evenimente, alături de toţi românii patrioţi de la poalele Apusenilor, ne-am plecat din nou frunţile în memoria martirilor acestor meleaguri şi ai neamului românesc, aducându-le un prinos de recunoştinţă în semn că jertfa lor nu va fi vreodată uitată. Martirii îşi dorm somnul de veci în pământul sfânt al Ţării Beiuşului, a cărei libertate au iubit-o atât de mult, iar noi trebuie să dăm dovadă de putere, credinţă şi unitate pentru a le păstra neîntinate nobilele lor idealuri.

: "Victoria «Revoluţiei fiscale» asupra întregului popor" Nici nu s-a încheiat bine primul trimestru al anului în curs, pentru ca vălul de pe monumentul aşa numitei revoluţii fiscale să alunece la baza soclului, dezvelind tuturor fisurile şi craterele incompetenţei celor care au provocat-o. Abia acum ne dăm seama că adevăratele dimensiuni ale pagubelor colaterale produse de efectele bramburelii fiscale stârnite de coaliţia de guvernare PSD-ALDE sunt încă greu de cuantificat. Ne aflăm, practic, în mijlocul unui experiment încă în derulare, ale cărui reacţii au scăpat de mult de sub control tocmai pentru că nu au avut niciun fundament ştiinţific, nicio expectanţă ori predictibilitate şi niciun deziderat asumat. În aceste circumstanţe, masa critică se poate atinge oricând, iar de la haos la neant nu este decât un pas. Din nefericite, în ultimele zile, s-a mai devoalat o tristă realitate - artizanii revoluţiei fiscale nu numai că au ciopârţit salariile românilor, pe care i-au amăgit cu alba-neagra transferului de contribuţii de la angajator la angajat, dar au mai şi amanetat pe termen lung pensiile private ale celor care contribuie la Pilonul II. În iresponsabilitatea sa, mizând exclusiv pe creşterea brută a veniturilor salariaţilor, Guvernul a redus contribuţia aferentă Pilonului II de pensii de la 5,1%, cât era în 2017, la 3,75%, începând cu acest an. Consecinţele acestei măsuri aberante au fost resimţite începând cu luna martie 2018, când salariaţii au constatat că, deşi veniturile lor brute au crescut de la începutul anului cu peste 20%, contribuţiile la Pilonul II aferente lunii ianuarie le-au scăzut cu până la 12% faţă de media ultimelor luni din anul precedent, situaţie confirmată şi de statisticile Casei Naţionale de Pensii Publice. Analiştii financiari susţin că, pentru a nu diminua suma virată la Pilonul II de pensii, după creşterea venitului brut prin transferul contribuţiilor, procentul trebuia micşorat de la 5,1% la cel mult 4,25%, şi nu la 3,75%, cât a decis Guvernul. În contextul diminuării nesăbuite a acestei cote, consultanţii fiscali au estimat la aproape 10.000 de euro pierderea pe care un român plătit în prezent la nivelul salariului mediu brut pe economie o va înregistra după 40 de ani de contribuţie la Pilonul II de pensii. Aceeaşi simulare demonstrează însă că, în cazul persoanelor salariate care mai obţin şi venituri din activităţi independente, contribuţiile la Pilonul II de pensii s-au redus cu până la 60%, ceea ce, pe termen lung, va confirma victoria deplină a revoluţiei fiscale asupra întregului popor.

: "Căile Ferate Române au traverse de lut!" Concluziile unei dezbateri organizată recent sub auspiciile Comisiei pentru transporturi din Camera Deputaţilor, cu scopul de a identifica soluţii pentru accelerarea implementării proiectelor de investiţii în infrastructura feroviară, ar trebui să fie îngrijorătoare, deopotrivă pentru autorităţile statului responsabile în administrarea acesteia, cât şi pentru antreprenorii care şi-au adjudecat proiecte specifice de modernizare. Este inadmisibil ca, după mai mult de un deceniu de la debutul aşa-numitului program de modernizare a infrastructurii feroviare, să nu fie reabilitaţi decât aproximativ 400 de km, ceea ce reprezintă nici 10% din totalul reţelei principale de cale ferată, care depăşeşte 4.000 de km. În fapt, conform informaţiilor diseminate în cadrul dezbaterii, în contul celor 10% "succesuri" au fost punctate doar reabilitarea celor 224 de km de cale ferată care leagă Bucureştiul de Constanţa, cei 140 de km care despart Predealul de Bucureşti, respectiv un apendice de 37 de km care uneşte Frontiera-Curtici cu Kilometrul 614. Păstrând acelaşi ritm de implementare a proiectelor de investiţii, perspectiva finalizării programului de modernizare al infrastructurii feroviare naţionale se va suprapune abia cu aniversarea Bicentenarului Marii Uniri, undeva la orizontul anului 2118. Amfitrionii dezbaterii au mai constatat că România se legitimează în zadar cu a şaptea reţea de căi ferate, ca lungime, din Uniunea Europeană, dacă exploatarea celor peste 20.000 de kilometri de linii se face cu viteza melcului, care are o medie de 45 de km/h în cazul trenurilor de călători şi 18 km/oră pentru garniturile de marfă, iar media întârzierilor zilnice a depăşit anul trecut... 8,6 zile, adică nu mai puţin de 12.500 de minute. Edificatoare pentru actuala stare de lucruri a fost şi comparaţia prezentată de unul dintre vorbitori. În vreme ce, în perioada interbelică, un tren de marfă avea nevoie de doar patru zile pentru a ajunge de la Constanţa la Curtici, astăzi, parcurgerea aceleiaşi distanţe necesită nu mai puţin de şapte zile. În acest context, obiectivul strategic asumat şi de ţara noastră prin Cartea Albă a Transportului, conform căreia jumătate din actualul trafic rutier pe distanţă medie ar trebui să fie transferat pe calea ferată, pare un deziderat imposibil de atins. Administrând un parc învechit de 750 de vagoane, din care mai mult de jumătate au nevoie de reparaţii, operatorul naţional de transport feroviar se complace în finanţarea mentenanţei acestora de la bugetul de stat, în loc să atragă fondurile europene disponibile, estimate la peste 7 miliarde de euro, o parte dintre acestea intrate deja sub incidenţa riscului de dezangajare, pentru modernizarea infrastructurii feroviare şi achiziţionarea unui nou material rulant. Incompetenţa administrativă, dublată de o crasă lipsă de responsabilitate din partea instituţiilor statului şi a operatorilor feroviari naţionali, precum şi colaborarea deficitară cu antreprenorii angajaţi în derularea proiectelor de investiţii, sunt tot atâtea bariere în calea modernizării unei infrastructuri strategice şi tot atâtea argumente care susţin convingerea că, de fapt, Căile Ferate Române sunt construite pe traverse de lut...