: Doamna preşedinte, Stimaţi colegi, Doamnelor şi domnilor, Mi-este dificil să vorbesc despre un om care a traversat practic toate epocile, a trăit experienţa războiului, a suferit în închisorile comuniste, iar după 1989 a avut şansa de a relansa un partid istoric. Încercarea de a evoca astăzi, şi mă bucur că facem acest lucru, încercarea de a evoca astăzi memoria lui Ion Diaconescu în câteva minute este într-un fel un gest riscant, fiindcă în mod inevitabil nu vom putea surprinde decât foarte puţine dintre momentele unei vieţi extrem de zbuciumate. Pentru mine, Ion Diaconescu a reprezentat un adversar politic şi în acelaşi timp un partener. A făcut parte din galeria celor care spuneau adesea: "Nu am votat Constituţia, dar o respectăm." Un respect extraordinar pentru litera şi spiritul Constituţiei. Un respect deosebit pentru parteneri, ştiind însă, spre deosebire de Corneliu Coposu sau Ion Raţiu, să vorbească mai dur când era nevoie, să încerce să impună o anumită linie dacă era necesar pentru partid. Ceea ce mi se pare extraordinar şi mi s-a părut întotdeauna extraordinar pentru cineva care a stat atâţia ani în închisoare a fost refuzul de a accepta fanatismul. Te-ai fi putut gândi că un om care a suferit atât ar fi putut să rămână încărcat de resentimente pe care apoi să le transmită în viaţa politică, în viaţa parlamentară. Nu s-a întâmplat aşa. Eu cred că am pierdut o mare garnitură de oameni politici, o generaţie care s-a format în timp, cu un respect deosebit pentru verticalitate, pentru caractere, pentru adversari. Am învăţat de la dânsul, de-a lungul a peste zece ani, că în Parlament nu există duşmani, ci doar adversari politici. L-am cunoscut destul de bine, aş spune, sigur, sub această dimensiune politică sau parlamentară. În perioada ′92-′96, eu eram preşedinte al Camerei, iar dânsul era liderul Grupului parlamentar al PNŢCD. În perioada ′96-2000, lucrurile s-au schimbat, dânsul era preşedinte al Camerei şi eu lider al grupului. Am avut numeroase confruntări. Uneori lucrurile nu erau foarte clare, uneori era mai încăpăţânat, uneori Ion Raţiu intervenea pentru a calma tensiuni care inerent apăreau. Mi-aduc aminte, spre exemplu, de momentul de final, 1996, când, după câştigarea alegerilor, se punea problema dacă noul Parlament să lucreze aici, în această clădire care fusese refăcută, sau să rămână la Mitropolie, şi a fost o întreagă dezbatere dacă Preşedintele Constantinescu să vină să depună jurământul aici sau să facă acest lucru în continuare la Mitropolie. În final, şi domnul Diaconescu a acceptat să vină în această clădire. Mai mult, după aceea, chiar reuniunile PNŢCD-ului şi conferinţele sale de presă se făceau în această clădire. Lucrurile s-au schimbat de-a lungul vremii şi eu cred că dincolo de înfruntările politice am reuşit, şi în perioada aceea şi după aceea şi după momentul în care nu a mai venit în Parlament, să păstrăm o relaţie extrem de civilizată. Eu cred că avem nevoie de aceşti oameni, de aceste repere cărora putem pe termen scurt să le reproşăm anumite lucruri, dar când privim pe o perioadă mai lungă de istorie ne dăm seama că ei au fost extrem de necesari. Poate că această perioadă de tranziţie, aşa cum o numim acum, ne-a învăţat că democraţia are nevoie şi de propriii săi slujitori, democraţia nu este un nor care coboară de undeva de sus şi se aşterne peste Parlament sau peste o ţară, ea încetul cu încetul se învaţă şi se învaţă adeseori prin oameni ca Ion Diaconescu sau Corneliu Coposu sau Ion Raţiu. Era un democrat convins şi era ceea ce spunea adeseori, şi ne spunea adeseori în Biroul permanent că în democraţie, indiferent de polemici, la sfârşit trebuie să acceptăm ceea ce stabilim împreună şi că dincolo de unele din temele oarecum delicate în acea perioadă, mi-aduc aminte de dezbaterile cu un caracter naţional, extrem de puternice, probabil şi pe istoria Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat după aceea, această fibră a însemnat foarte mult. Să-mi daţi voie să mai evoc un moment, cel al anului 1992, când am participat la negocierea pentru formarea unui guvern de uniune naţională din partea FDSN-ului, terminasem mandatul de ministru de externe, intrasem în Parlament şi se discuta atunci cum să fie format Guvernul în condiţiile în care structura parlamentară era foarte fragmentată. Din partea PNŢCD-ului a participat la negocieri domnul Ion Diaconescu. Zilele acestea am recitit o parte din însemnările din acea perioadă, este vorba de o carte pe care a scris-o după Revoluţie. Este o carte care vorbeşte foarte mult... a apărut în 2003, este o carte în care vorbeşte despre toată perioadă pe care noi o ştim, de după 1989, sigur, cu interpretările sale, momente importante care într-un fel sau altul au fost prezentate sau evaluate sau comentate şi de alţi oameni politici. Cred însă că este important să păstrăm în istoria noastră politică şi aceste amintiri şi aceste evaluări şi, în acelaşi timp, aceste lecţii, pentru că până la urmă învăţăm cu toţii, suntem aici în Parlament într-o şcoală a democraţiei în care încercăm, sper, în continuare, să dobândim această lecţie a ceea ce înseamnă democraţia. Dincolo de traumele istoriei, avem datoria să ne ridicăm la înălţimea celor care înaintea noastră au ştiut, dincolo de durere, de suferinţă, să ne spună aceste lucruri. Şi, trecut acum în eternitate, alături de Corneliu Coposu, de Ion Raţiu, eu sunt convins că Ion Diaconescu poate fi considerat că într-un fel, chiar dacă a suferit aşa de mult, el a rămas cu bucuria de a fi impus un anumit set de valori, un anumit mod de a discuta despre viaţa noastră publică într-un mod extrem de demn. În numele Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, exprim şi eu regretul profund pentru dispariţia unui om care, înainte de toate, a fost un mare democrat şi un mare patriot. Şi să păstrăm vie în panteonul Parlamentului şi al vieţii noastre politice amintirea celui care a fost Ion Diaconescu, iar prin tot ceea ce facem să slujim şi noi în continuare idealurile democraţiei şi libertăţii. Vă mulţumesc. (Aplauze.)